Campioană a României în 1941, Unirea Tricolor București a fost sacrificată de regimul comunist în 1948 pentru a face loc noii echipe a Ministerului de Interne, Dinamo. După un deceniu în care și-a schimbat de mai multe ori domiciliul și denumirea, fosta grupare oboreană a ajuns în Moldova, pentru a oferi Bacăului un loc de A. „Deșteptarea” vă prezintă azi povestea nefardată a Unirii Tricolor și a legăturii sale cu fotbalul băcăuan.

Mai multe nume, o singură poveste

Povestea e lungă și întortocheată. Din A în B și înapoi, dintr-un regim politic într-altul, cutreierând orașe și regiuni, ea înșiră și deșiră destine. Și nume, unele demult uitate. Nume de oameni, dar și de echipe. În special de echipe. Unirea Tricolor MAI și Dinamo B. Dinamo Orașul Stalin și Dinamo Cluj. Peste toate, însă, se află Unirea Tricolor București. Pentru că aceasta este, de fapt, povestea Unirii Tricolor București, echipa lui lui Nicolae Lucescu și Nae Ionescu, a lui Ștefan Cârjan și Constantin Anghelache, a lui Titus Ozon și Ticuță Rugiubei. Povestea Unirii Tricolor, așadar. Dar, de la un punct încolo, este și povestea fotbalului băcăuan.

PUBLICITATE

Stadionul de lângă Gara de Est

Firește, povestea începe cu „a fost odată”. În cazul de față, a fost…o dată: 1 iunie 1926. În acea primă zi de Cireșar de acum peste 90 de ani a luat naștere Unirea Tricolor. ”Părinți”? Două cluburi din cartierul bucureștean Obor: Unirea și Tricolor. Noua echipă juca pe stadionul „Unirea”, de lângă Gara de Est (una dintre primele arene bucureștene dotate cu tribună) și era finanțată de negustorii oboreni. Nu întâmplător, primii săi președinți au fost doi comercianți cu renume în Bucureștiul interbelic: Petru Bolintineanu și Nicolae Lucescu, viitorul conducător al Federației Române de Fotbal.

În numele Legiunii

Ulterior, Unirea Tricolor a fost percepută și ca o echipă ce avea strânse legături cu Mișcarea Legionară. În 1937, președinte onorific al clubului a fost desemnat filozoful Nae Ionescu, una dintre figurile de seamă ale mișcării de extremă dreapta înființată de Corneliu Zelea Codreanu. Omul care a reprezentat, însă, cel mai bine, spiritul legionar din cadrul Unirii Tricolor a fost Valeriu „Vică” Negulescu. Avocat celebru și viitor primar al Sectorului II, Negulescu a fost unul dintre primii fotbaliști ai Unirii Tricolor și, mai ales, unul dintre conducătorii săi emblematici. Pe durata Statului Legionar, el a condus întreg fotbalul românesc din funcția de șef al Directoratului.

Camaradul Vică, zidit de viu?

Pentru aderarea la Mișcarea Legionară, Nae Ionescu a fost arestat în timpul dictaturii carliste și trimis in lagărul de la Miercurea Ciuc. Vică Negulescu, în schimb, a plătit mult mai scump: cu propria viață. Arestat în 1948 de regimul comunist, fostul președinte al Unirii Tricolor și-a găsit sfârșitul după suferințe și torturi inumane, în 1959, la Jilava, unde a fost lăsat să moară de diaree prin deshidratare. „Eu știu că nea’ Vică a fost zidit de viu într-unul din pereții închisorii Jilava”, avea să povestească, peste ani, un alt reprezentant al Unirii Tricolor ajuns în temnițele comuniste, profesorul Constantin Anghelache.

Fotbaliști și intelectuali

Jucător de bază al Unirii Tricolor, Constantin Anghelache (devenit ulterior, alături de Onucu Rus, unul dintre promotorii Liceului de Fotbal din Bacău), a păstrat până la moartea sa, survenită în septembrie 2015, la venerabila vârstă de 95 de ani, o amintire vie „camaradului Vică”: „Unirea Tricolor a fost dominată de excepționala lui personalitate, el având drept vis intelectualizarea echipei”. De altfel, nu mai puțin de șapte dintre componenții echipei care avea să câștige campionatul României în 1941 aveau studii superioare: Vasile Cristea, Anghel Crețeanu, Ștefan Cârjan, Johnny Dumitrescu, Sonny Niculescu (prim-violoncelist al Orchestrei Radio), Constantin Anghelache și Lulu Mihăilescu.

Un titlu și două finale de Cupă

În 1940, gruparea de lângă Gara de Est ar fi trebuit să retrogradeze în B. Diktatul de la Viena, care ciopârțise inclusiv harta fotbalului românesc și imixtiunile politice, care au interzis activitatea prim-divizionarelor AMEFA Arad și CAMT Timișoara, au făcut însă ca Unirea Tricolor să rămână in prima divizie. Formația pregătită de antrenorul-jucător Ștefan Cârjan a onorat acest bilet de favoare cucerind titlul național, singurul din istoria clubului. Unirea Tricolor s-a aflat la un pas de a reuși eventul, însă în septembrie ’41 a fost învinsă cu 4-3 de Rapid în finala Cupei României. A fost a doua finală pierdută de oboreni, după cea din 1936: 1-5 cu Ripensia.

Lotul Unirii Tricolor, campioană națională în ediția 1940-’41
Portari: Anghel Creteanu, Vasile Cristea.
Fundași: Gheorghe Petrescu, Ilie Iliescu, Constantin Marinescu.
Mijlocași: Constantin Anghelache, Nicolae Florea, Ion Boteanu, Flavian Brădescu.
Atacanți: Ștefan Cârjan, Ilie Criciotoiu, Johnny Dumitrescu, Sonny Niculescu, Lulu Mihăilescu, Andrei Alecu, Tudor Paraschiva, Ioan Bodea.
Antrenor: Ștefan Cârjan.


Roșu după negru

Titlul național și finala de Cupă din 1940-41 au constituit apogeul Unirii Tricolor. Mai întâi s-au adunat norii negri ai războiului, doi dintre jucătorii Unirii Tricolor, Andrei Alecu și Traian Ionescu pierind pe front. Apoi, odată cu venirea la putere a Partidului Comunist, cerul a luat culoarea sângelui. Urgia roșie nu a ocolit nici echipa din Obor. În toamna lui 1947, din dorința de a avea o reprezentantă în prima divizie, Ministerul Afacerilor Interne a avansat ideea unei fuziuni între propria echipă, cea a Poliției Capitalei (Miliția avea să apară abia în 1949) și Unirea Tricolor. Antrenorul echipei, Ștefan Cârjan și Constantin Anghelache, care, pe lângă rolul de jucător, îndeplinea și funcția de secretar general al clubului, s-au opus. Nu însă și conducătorul Unirii Tricolor, colonelul Nicolae Cruțescu. Șantajat, Cruțescu a acceptat fuziunea.

Din vestiar, în pușcărie

Așa avea să apară Unirea Tricolor MAI, condusă de la birou de Mircea Brătucu, directorul general al Poliției și din umbră de nimeni altul decât ministrul de Interne, torționarul Teohari Georgescu. Revenit la echipă în ianuarie ’48, după ce în toamnă plecase alături de Constantin Anghelache, în semn de revoltă față de realizarea fuziunii, Ștefan Cârjan avea să antreneze Tricolorul MAI doar până în luna martie. Exclus din funcția de antrenor „pentru grave abateri de la disciplina sportului”, Cârjan avea să fie aruncat la finalul lui ’48 în beciurile comuniste, cu o pedeapsă de 14 ani, dintre care ultimii patru, în Deltă, la tăiat stuf. Acuzat de apartenența la Garda de Fier, Constantin Anghelache avea să ajungă si el în închisoare pentru doi ani și patru luni. La fel si alți doi foști „uniriști”: portarul Anghel Crețeanu și extrema Ilie Criciotoiu. Apunea o epocă, răsărea alta.

Imnul Unirii Tricolor

„Și nedespărțiți vreodată
Ca furtuna de sub nori
Să ne amintim că suntem membri
Ai Unirii Tricolor

Au lovit și cu Ciocanul

La începutul lui 1948, sub tutela Ministerului de Interne a mai trecut o prim-divizionară, Ciocanul. Iar pe 11 aprilie, ziarul „Sportul Popular” publica un comunicat elaborat de Sindicatul Ministerului Afacerilor Interne: „Pe drumul realizărilor democratice Sindicatul MAI va activa cu două grupări polisportive în care vor fi desvoltate toate ramurile sportive. Grupările vor acționa sub denumirea «Dinamo A» pentru fostul AS Ciocanul și «Dinamo B» pentru fosta Unirea Tricolor”. Dinamo B, adică fosta Unirea Tricolor a retrogradat în B la finalul sezonului 1947-’48, dupa un „baraj” cu AS Armata București, viitoarea…Steaua! Un an mai târziu, Dinamo B termina pe loc de promovare campionatul diviziei secunde. În locul său, însă, promova Metalochimic Reșița. Motivul? În Divizia A nu era loc și pentru… Dinamo B.

De la Orașul Stalin la Cluj

În curând, pentru Dinamo B nu a mai fost loc nici în Capitală. Echipa a fost mutată în noiembrie 1949 la Brașov. Cum orașul de sub Tâmpa primise în acea perioadă numele de Orașul Stalin, formația a devenit, logic, Dinamo Orașul Stalin. În 1950, Dinamo Orașul Stalin a promovat în Divizia A. Iar în 1953, deși tocmai rămasă fără fostul „unirist” Titus Ozon, chemat la arme de Dinamo București, gruparea brașoveană a încheiat campionatul pe locul 4, la doar cinci puncte de campioana CCA. În vara lui 1957, Unirea Tricolor, alias Unirea Tricolor MAI, alias Dinamo B, alias Dinamo Orașul Stalin și-a făcut din nou bagajele. O aștepta un nou drum. Și o nouă identitate: Dinamo Cluj!

Pe Someș, doar un an
Dinamo Cluj?! Cum așa? În sezonul 1956-’57, Clujul rămăsese fără echipă în prima divizie după retrogradarea Științei, fosta și viitoarea „U”. Iar la Brașov promovase în A Energia Steagul Roșu. Așa că Dinamo Orașul Stalin sau Dinamo Brașov, mai nou, trebuia să ia calea Clujului. Unde va evolua ca…Dinamo Cluj. „În vara lui ’57, ne-am mutat la Cluj. Eu aveam 17 ani și tocmai fusesem promovat în prima echipă a lui Dinamo”, își amintește brașoveanul de ieri și băcăuanul de azi, Nicolae Vătafu. Cum a devenit Nicu Vătafu băcăuan? Simplu: printr-o nouă mutare a echipei Dinamo Cluj. De data aceasta, spre Est. La Bacău. Vertijuri? Ei bine, și pe majoritatea componenților de la Dinamo Cluj i-a luat cu amețeală când au aflat, în iunie 1958, că trebuie să o ia din nou la picior.

„La Bacău n-au nici Operă”

„Și tocmai unde? La Bacău? Păi cum o să putem juca acolo unde n-au nici Operă”, s-a îmbufnat Țârcovnicu. ”Pe noi nici să nu contați”, au răbufnit Drăgoi și Costică Rădulescu. „Ne aflam într-un turneu de jocuri în Uniunea Sovietică, la Odesa, atunci când a venit vestea că ne vom muta de la Cluj la Bacău. Știința Cluj revenise în primul eșalon, așă că nu mai era nevoie de noi pe Someș. Cum Bacăul tocmai căzuse din divizie, iar ministrul de Interne din acea vreme, Alexandru Drăghici era deputat de Bacău, s-a hotărât că microbiștii băcăuani nu pot rămâne fără echipă de A. Soluția era ca Dinamo Cluj să devină Dinamo Bacău. Și cum ordinul se execută, nu se discută, ne-am conformat cu toții. Inclusiv Drăgoi și Rădulescu, care, după două săptămâni de instrucție la sânge, au făcut rapid stânga-nprejur”, relatează Nicolae Vătafu.

Rugiubei I și Rugiubei II

Peregrinările fostei Unirea Tricolor se încheie aici. Aici, în 1958. Și aici, în Bacău. Legăturile dintre fosta grupare oboreană și fotbalul băcăuan vor continua însă să dăinuie. Principalul cap de pod a fost profesorul Constantin Anghelache, stabilit în Bacău după perioada de detenție. Un alt liant a fost familia Rugiubei. Tatăl și fiul. Fiul, Mihai Rugiubei va fi golgheterul lui Dinamo Bacău și al Sport Clubului, călcând astfel pe urmele tatălui său, Ticuță, atacant în echipa Unirii Tricolor. ”Pe Rugiubei l-a adus Sandu Kovacs, din Ferentari. Când a venit, Ticuță era încă un copil, dar nea’ Fane Cârjan era încântat de evoluțiile sale. «Mă, fir-ar al dracului. Să vezi că ăsta mă scoate din echipă»”, rememora Constantin Anghelache. Pănă la urmă, Ticuță Rugiubei i-a luat locul în echipă lui Ștefan Cârjan. Așa cum Dinamo Bacău a luat locul în A lui Dinamo Cluj. Cu siguranță că și fără ajutorul de la Cluj, Dinamo Bacău (Sport Clubul si FCM-ul de mai târziu), și-ar fi continuat activitatea. Și, în mod cert, ascensiunea. La fel de sigur este însă ca altfel s-ar fi scris atunci povestea.

loading...

Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

5 COMENTARII

  1. O poveste foarte frumoasa dar trista…nu mai este nici Unirea Tricolor nici FCM Bacau. Am crescut cu FCM Bacau si nu m-as fi gindit niciodata ca aceasta echipa va ajunge sa dispara

  2. Pt.Iulian Pistolero: simplu, pentru ca FCM Bacau s-a infiintat in 1950. In 1958, de la Cluj a fost luat doar locul de A si lotul de jucatori, asa cum se scrie de altfel si in articol, unde se mai mentioneaza ca in 1957 Bacaul retrogradase din prima liga

LĂSAȚI UN MESAJ