Categoric, Mărășeștiul reprezintă momentul de cotitură al Marelui Război. Pentru noi, întrucât a fost prima dată când am demonstrat că știm să luptăm și că putem pune cu botul pe labe armate mai puternice și mai numeroase. Că, dacă avem armament bun și instructori capabili, suntem în stare să mutăm munții din loc. Dar războaiele nu se lămuresc doar pe câmpul de lupta și așa a trebuit să acceptăm umilitoarea Pace de la București, prin care se retrasau granițele iar petrolul devenea monopol german pentru 99 de ani.
O altă consecință a tratativelor de pace a fost obligarea României să-și demobilizeze Armata. Așa se face că foștii soldați, eroii de la Mărășești, ajung în zona ocupată. În ciuda interdicției decretate de conducerea militară germană, pentru a “nu-i jigni pe supușii Puterilor Centrale”, românii îi întâmpină pe demobilizați cu flori, cu tricolorul în piept și cu strigăte de “Ura!”.
Demobilizatilor li se cere să predea la Poliție hainele militare în care sunt îmbrăcăți; neavând altă îmbrăcăminte, sunt nevoiți să meargă acasă în izmene până când, ne spune Virgiliu Drăghiceanu, în față revoltei populației Bucureștilor, această obligației este uitată. Unii sunt insultați de bulgari, insultele nu rămân fără urmări contondente.
Iar în vreme ce România demobilizează Armata, ocupantul continuă jaful. Se ia chiar țigla de pe imobile, tinicheaua, căpriorii, ușile, tocurile și tot ce se poate lua. Din casele refugiaților se fură mobilierul, covoarele, îmbrăcămintea.
Când este vorba despre Primul Război Mondial, ne amintim doar de Mărășești și trecem repede peste ceea ce a urmat. Nu trebuie să uităm, însă, nimic. E necesar să ne amintim că, așa cum rușii ne-au jefuit țara după 1945, la fel, sau poate chiar mai rău, au făcut-o germanii în 1917 și 1918. Și, surpriză!, o mare parte a românilor erau de partea nemților; urându-i pe ruși, considerau că e obligatoriu să-i iubească pe germani. Nimic nou sub soare.
