Cu duminica aceasta, numită a Vameşului şi Fariseului, intrăm în perioada liturgică a Triodului, care pe lângă cele şapte săptămâni ale Postului Mare, cuprinde şi trei săptămâni pregătitoare, săptămâni a căror menire este de a ne trezi în suflet dispoziţiile, sentimentele ,grija necesară intrării în postul Sfintelor Paşti.

În pilda vameşului şi fariseului pe care Biserica ne-o oferă astăzi spre meditare, Mântuitorul pune în lumină două feluri de rugăciune diametral opuse: rugăciunea îngâmfată a fariseului şi rugăciunea smerită a vameşului, a păcătosului sincer cu sine în faţa lui Dumnezeu. Rezultatul e că fariseul se cufundă şi mai mult în păcat, pe când vameşul, se înalţă, se curateste prin împăcarea cu Dumnezeu.
Motivul rostirii acestei parabole, precum şi cei cărora le era adresată sunt arătate în cuvintele: “Către unii care aveau despre sine încredinţarea că sunt drepţi şi priveau de sus pe ceilalţi, a rostit Iisus pilda aceasta” (Luca 18, 9). Scopul pildei este arătat, deci în mod clar. Ea biciuia păcatul mândriei celor ce se credeau drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi oameni. Erau vizaţi fariseii, pe care nu o dată i-a certat Iisus numindu-i “morminte văruite”, “pui de năpârci” etc. Sunt vizaţi toţi fariseii, din toate timpurile, care sunt sau li se pare că sunt cu ceva mai buni, că au dreptul să blameze şi să dispreţuiască pe alţii, numindu-i “răi”, “oameni pierduţi”, pentru că nu urmează plăcerile lor.

Doi oameni la rugăciune- două atitudini : fariseul se iubeşte pe sine atât de mult, încât iubirea pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu se mistuie, se pierde în sine. El şi-a devenit sieşi idol. “Eu însumi idol m-am făcut” cum spune Sf. Andrei Criteanul. În rugăciunea lui sunt prezenţi şi Dumnezeu şi aproapele şi el însuşi. Dar Dumnezeu este invocat pentru a-I mulţumi că i-a dat lui să nu fie ca ceilalţi oameni păcătoşi; pe apropele îl pomeneşte pentru a-l ponegri şi osândi; pe sine pentru a se înălţa. Cu totul diferit ni se prezintă atitudinea şi rugăciunea vameşului, om încărcat cu păcate, dispreţuit ca şi Zaheu pentru păcatele legate de munca lui de vameş, dar care tocmai de aceea vine la templu mânat de acea frământare a conştiinţei care l-a determinat şi pe Zaheu vameşul să-L caute, să-L vadă pe Iisus. Vameşul, prin atitudinea lui ca şi prin această rugăciune scurtă îşi confruntă viaţa cu poruncile dumnezeieşti şi cere smerit îndurare de la Dumnezeu. Nu se laudă cu nici una din faptele sale bune, pe care desigur le va fi făcut şi el, ci le trece sub tăcere; nu condamnă pe nimeni, ci dimpotrivă, doar pe el, apelând la milostivirea lui Dumnezeu, simţindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său. Concluzia e rostită de Domnul Iisus: “Zic vouă ca acesta s-a coborat mai îndreptat la casa sa, decat acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.”

Ne putem da seama uşor că Mântuitorul a vrut să scoată aici în evidenţă un păcat: mândria, şi o virtute: smerenia. Din aceste motive parabola a fost, este şi va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, făţarnici şi prefăcuţi au trăit şi vor trăi întotdeauna.

Biserica, prin pilda de smerenie şi pocăinţă a vameşului ne deschide “uşile pocăinţei” să urmăm îndemnul din condacul zilei: “Să fugim de vorba cea obraznică a fariseului şi să ne învăţăm înălţimea graiurilor umilite ale vameşului, strigând cu pocăinţă: Mântuitorul lumii, ai milă de robii Tăi.”

Pr.Liviu Burlacu
Centrul ‘‘Izvorul Tămăduirii’’ –Bacău

Alte articole