„M-am străduit, realmente, să trăiesc ca şi cum frica nu ar exista, chiar dacă am resimţit-o destul de des. Trebuie să rămânem liberi, să nu devenim robi ai fricii. Adevărul este că toţi aceşti ani au reprezentat pentru mine un bun exerciţiu, în fond. Mi-am spus: trebuie să trăiesc ca şi cum Securitatea nu ar exista”… Este mărturisirea tulburătoare a Doinei Cornea, Doamna Demnității, sinteza unei ființări doldora de uman. Iată și câteva mărturisiri ale unor personalități, după trecerea în eternitate a Doinei Cornea…
Poetul, universitarul Liviu Antonesei, disident, îmi spune: „Chiar dacă îi cunoșteai vârsta, chiar dacă știai toate încercările prin care a trecut, unele cumplite, o asemenea veste oricum te doare cumplit. Ce poți să spui, să scrii? Nu poți spune nimic în afară de «Dumnezeu s-o odihnească!» De multă neodihnă a avut parte Doina Cornea, așa cum Seniorul Corneliu Coposu a rămas așa și după ce ne-a părăsit. RIP, Doamnă Doina Cornea! (…) Am cunoscut-o în 1995 sau 1996, când mi-a dăruit o dactilogramă a traducerii Dumisale din cartea interviu a lui Claude-Henri Rocquet cu Mircea Eliade. După evenimente, ne-am mai văzut de câteva ori, servind amândoi de decor în conducerea provizorie a țării. Din care am plecat cam odată, după contramanifestațiile feseniste din ianuarie și anunțul privind participarea frontului în alegeri…”
Scriitorul, publicistul Dorin Tudoran, disident, pornind de la gândul că trăim într-o „lume de care ne plângem, dar pe care o merităm”, o lume pe care disidenta din Cluj n-a acceptat-o, adaugă amar: „Pe Doina Cornea, n-am meritat-o. Nu pe ea trebuie s-o plângem azi, ci pe noi”.
Publicistul Bogdan Stoicescu nuanțează, comentând trecerea în neființă a Doinei Cornea: „O splendidă apoftegmă a unuia dintre Sfinții Părinți ai Pustiei, spune așa: «Nașterea omului e pentru alții. Moartea e numai a lui!» Dumnezeu s-o odihnească și s-o ocrotească!”
Mihaela Grancea, profesor universitar, aruncă accente și asupra disidenței post-decembriste: „Nu am cunoscut-o, deși mi-am dorit. Într-un fel, știam că este aproape, la Cluj. Când am vrut să-i iau un interviu, acum câțiva ani, am înțeles că nu oferă așa ceva. Odată, am văzut-o, acum douăzeci de ani, în fața U.B.B. Era înconjurată de studenți și avea o mină fericită. O respect enorm, nu numai pentru disidență, ci mai ales pentru luciditatea de care a dat dovadă în Decembrie ’89. A fost prima voce care ne-a dat de înțeles, public, la TVR, că am intrat într-o capcană. A fisurat climatul de entuziasm revoluționar construit la TVR. Doamna cu băscuță era nedumerită de componența grupului care a alcătuit organismul FSN. Momentul m-a frisonat. Și am respectat-o pentru că nu a participat, în niciun fel, la distribuirea Puterii. A fost o personalitate exemplară”.
Doina Cornea a trecut definitiv în cărțile de istorie zămislite din fiorul autentic al democrației. În „Primul cerc” (1968), Aleksandr Soljenițîn scria: „Cel pe care l-aţi lipsit de toate nu mai este în puterea voastră. El este, din nou, complet liber”. Când ești lipsit samavolnic de libertate, ți se ia totul. Paradoxal, totul în afară de… libertate. Acesta a fost statutul Doinei Cornea. Disidenții autentici ai lumii au trăit ca și cum deja muriseră. Niciun regret, nicio suferință nu puteau să-i mai atingă. Faptul că Doina Cornea a trăit și altfel, ca și cum Frica și Securitatea, aceste mizerii care ne-au bântuit supraviețuirea, nu existau, reprezintă o lecție de civism pe care, din păcate, n-am știut să o apreciem. Ar fi minunat dacă tinerii ar face din această lecție o statuie în inimile lor inocente. Conștiința Doinei Cornea este un reper de excepție în istoria noastră. Un dar pe care națiunile lumii îl primesc atât de rar…
