Trăsură de unire?
Da, este o sintagmă care denumeşte cratima în vechea terminologie lingvistică. Dicţionarele o aduc chiar aproape de noi: DEX-ul (2016) o încadrează între apariţiile rare, după ce MDA-ul (2003) o scosese din uz. Şansele de a reînvia numele semnului ortografic/de punctuaţie sunt minime, măcar pentru nevoia de a evita omonimia cu un cuvânt atotputernic, desemnând un vehicul de lux.

Ar fi şi o rezervă: sintagma trăsătură de unire (sinonim pentru aceeaşi cratimă; primul termen este derivat, ca şi trăsura, din participiul verbului „a trage”), care ne îndepărtează de mijloacele de locomoţie, dar prezintă dezavantajul risipei de cuvinte şi, mai important, al inadecvării: în general, cratima uneşte fonetic, dar separă morfologic. Pentru a nu crea confuzii, lingviştii au făcut o concesie şi au acceptat diminutivul linioară/liniuţă („Apostroful şi linioara”, subcapitol în „Îndreptar şi vocabular ortografic”, de Sextil Puşcariu şi Teodor A. Naum, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1932, p. 45; „Cratima (liniuţa de unire sau de despărţire”, capitol în IOOPV, 1995, p. 90).

Alba Iulia sau Alba-Iulia?

Dacă ar fi să ne orientăm după DOOM1 (1982), ar trebui să folosim cratima („Alba-Iulia”), numai că DOOM2 (2005) a suprimat-o: „*Alba Iulia (-li-a) s. propriu f., g.-d. Albei Iulia”. Asteriscul anunţă că avem în faţă o modificare faţă de prima ediţie, între paranteze sunt indicaţiile de pronunţare, iar forma pentru genitiv-dativ (absentă din DOOM1) ar trebui să figureze ca mijloc de verificare pentru noua ortografiere.

Derută oficializată

Nu putem trece cu vederea o contrazicere a celei mai importante lucrări normative: la subcapitolul „Sufixe şi derivate cu sufixe”, DOOM2 glăsuieşte: „Se scriu într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu sufixe, chiar dacă sunt formate de la cuvinte scrise cu cratimă (*albaiulian, burtăverzime, *negruvodean, târgujian, târgumureşean [,] de la Alba-Iulia, burtă-verde etc.)” (p. LXIII; sublinierea „un cuvânt”, în text; virgula dintre croşete ne aparţine). Ce să mai credem? Cititorul operativ (nu cel grăbit!) va consulta lista de cuvinte (dicţionarul propriu-zis) şi se va conforma indicaţiei oficiale, mai ales că este avertizat de asterisc că forma din DOOM1 (Alba-Iulia) se abrogă.

Ce-i de făcut?
Evident, vom respecta recomandarea din interiorul Dicţionarului şi vom face abstracţie de exemplificarea de la pagina LXIII. La următoarea ediţie a DOOM-ului, pasajul respectiv va fi revizuit, iar pentru cititori/utilizatori ai limbii române, ar trebui dezvoltat mecanismul scrierii cu sau fără cratimă. Regula e simplă: dacă dintre cei doi termeni ai compusului, flexionează primul („g.-d. Albei Iulia”, Râmnicului Sărat etc.), nu se va folosi cratima, iar dacă al doilea termen îşi modifică forma (Târgu-Jiului, Podu-Oltului etc.) este semn că grupul, unitar, are nevoie de cratimă. DOOM3 ar trebui să continue prezentarea din DOOM2 cu indicaţia pentru genitiv-dativ: „*Târgu-Mureş s. propriu n.”, g.-d. Târgului-Mureş.

Prezenţe ale Albei Iulia
În scrieri mai vechi, coexistau cele două forme: „Trecui iute pragul, ca vederea acelui loc să nu-mi apese mult timp spiritul, şi intrarăm în cetate, partea cea mai interesantă a Albei-Iulie” (Iosif Vulcan, în „Familia”, Budapesta, 1878, p. 35), iar în studii ştiinţifice întâlnim flexiunea celui de-al doilea termen: „[…] a cărui acţiune se desfăşoară în jurul Alba Iuliei” (Romulus Todoran, despre romanul „Cordovanii”, de Ion Lăncrănjan, într-un articol de dialectologie din 1975).

Alte articole