O seamă de colinde românești pomenesc de un anume „Ler” și de sute de ani cărturarii dezbat etimologia acestuia fără să se pună de acord.
Teorii sunt cu duiumul, nimic cert, încă, deocamdată. Unii spun că ar veni din latină de la expresia „Halleluyah, Domine”, Halleluyah care, prin rotacism, ar fi devenit Haleruia și a ajuns Ler-ui Ler.
Alții dau ca sigură transformarea numelui împăratului roman Aurelian în Ler, pentru că în anumite basme se vorbește de un anume „Ler Împărat”.
Alții spun că Ler Împărat ar fi un împărat al uriașilor din vechime, uriași numiți „novaci” în tradiția românească.
Mai există și versiunea că Ler ar fi zeul celtic al mării, intrat în folclor în momentul contactului dintre daci și celți.
Nici echivalența Ler=Zalmoxis nu este exclusă.
Cea mai interesantă teorie mi se pare, însă, cea care susține că Ler vine de la Galer(ius), împărat roman de origine dacică, prin secolul IV.
Galerius este cunoscut pentru două mari isprăvi în istorie.
Una, despre care am mai scris, se referă la intenția de a schimba numele Imperiului Roman în Imperiul Dac și la obligarea cetățenilor romani să plătească un impozit special ca pedeapsa pentru ceea ce au făcut strămoșii acestora strămoșilor săi daci. Istoricii ne spun că de impozit nu a scăpat nimeni, nici tânăr, nici bătrân, nici bogat, nici sărac iar cei care nu-și permiteau să plătească erau adunați și urcați în bărci care erau, apoi, scufundate.
A doua ispravă a lui Galerius este acea că, în 311, înainte de Constantin (313), a fost cel care a dat un edict de toleranță pentru creștinii din imperiu.
Aflat pe patul de moarte, Galerius a dat voie creștinilor să se întrunească sub condiția să nu tulbure ordinea publică; în schimb, creștinii aveau obligația să se roage pentru prosperitatea împăratului și a statului roman.
O fi sau nu aceasta explicația, e greu de spus; dar povestea este frumoasă.
