Am adresat unor scriitori, poeti, dramaturgi, istorici si critici literari, profesori universitari, intrebarea: ,,De ce mai scrieti, într-o vreme în care nici macar scriitorii nu se (prea) citesc unii pe altii?” Raspunsurile sunt minunate…
,,Scriitorii, de când literatura, nu s-au prea citit unii pe altii!”
Petre Isachi (foto), critic, istoric literar, redactor sef al revistei 13 PLUS: ,,Scriu de fiecare data despre mine! Cartile, problematica etc. sunt motive pretext ideale pentru a ma revela pe mine. Narcisismul scriitorului de pretutindeni nu poate fi egalat decât de Dumnezeu. Doar iubindu-se pe sine, scribul poate configura lumea. Cum? Asumându-si virtutile si viciile! In limbaj eminescian: «lumea-i cum este si ca dânsa suntem noi». Se stie: cine se exprima pe sine exprima lumea, iar cine exprima lumea se exprima pe sine. Oglinda perfecta pentru un scriitor este universul esentialmente complex, ireductibil si enigmatic. Aceasta stare perpetua este singurul lucru minunat pentru noi cei ce scriem scriindu-ne.
Literatura este simultan un act de iubire si de credinta. Obiectivitatea (ca si liberul arbitru) ramâne o iluzie eterna, dar o iluzie necesara. Important este sa crezi în destinul tau de scriitor bun sau prost sau oarecare. Maria Sa Cititorul este o instanta la fel de necesara în comunicare, ca si Autorul, incât inclin sa cred ca literatura e în siguranta si pentru ca e o necesitate a mintii omenesti, o necesitate ce satisface eternul narcisism al cititorului, nevoia de cunoastere, de poezie si de frumos.
Atât cititorul, cât si autorul fac parte din elita intelectual-artistica a lumii. Personal nu cred în democratizarea lecturii. Tot timpul, cititorii au alcatuit prima elita a lumii. Numai cine poate interpreta Cartea, poate interpreta Lumea/ pe Celalalt, se poate cunoaste pe sine. Scriitorii, de când literatura, nu s-au prea citit unii pe altii! Mi se pare normal. Explicatia este simpla: fiecare dintre noi ar fi putut scrie ceea ce a scris celalalt, daca… Cine nu crede ca ar fi putut scrie «Faust»?!
Citim si scriem, pentru ca ne cautam pe noi insine, dar nu ne gasim niciodata! Aceasta eterna ratacire in labirintul lumii asigura longevitatea literaturii, a relatiei autor-cititor si recurenta obsesiei scrisului. Mai adaug conflictul meu permanent cu Lumea si cu mine însumi! Sa nu uit, in literatura, totul este posibil si totul este imposibil! Isi poate oare dori altceva, Eul auctorial? Scriu, pentru ca ma regasesc în afirmatia lui Milton: «Eu însumi sunt infernul». Nu as vrea ca Maria Sa Cititorul sa ma acuze de solipsism, încât ii marturisesc ca fug de mine însumi citind si scriind despre mine…”
