Record pedagogic
I se poate atribui lui Ion Ghelu-Destelnica (7 mai 1922, satul/comuna Stelnica, jud. Ialomiţa – 17 dec. 2001, Bacău), cel care deţine un loc de frunte în memoria culturală recentă a judeţului care l-a adoptat. Au fost număraţi peste o sută de slujitori ai artei teatrale care sunt produsul pedagogic al profesorului de actorie şi de regie teatru de la Şcoala Populară de Artă din Bacău, între 1961 şi 1982 şi după aceea. Transcriem în ordine alfabetică pe cei inventariaţi de Eugen Budău în „Bacăul literar”: Viorel Baltag, Romeo Bărbosu, Mona Bordeianu, Doina Deleanu, Mihai Drăgoi, Radu-Bogdan Ghelu, Ion Goranda, Ştefan Hagimă, Doina Iacob, Dumitru Lazăr-Fulga, Diana Lupescu, Florin Mircea, Geo Popa, Al. Simionică, Carmen-Maria Strujac, Florin Zăncescu. Doi dintre aceştia sunt şi manageri de instituţii culturale: Geo Popa (la Centrul de Cultură „George Apostu” Bacău) şi Florin Zăncescu ( la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale). Aceştia şi ceilalţi nenumiţi aici au deprins de la mentorul Ion Ghelu-Destelnica arta rostirii cuvântului destinat publicului spectator de la Teatrul Municipal „Bacovia” îndeosebi, dar şi de la alte entităţi artistice din ţară.

Fericită îngemănare
Dascălul de teatru a fost şi un mânuitor al cuvântului scris. La 24 de ani publica poezie în „Iaş[i]ul literar”, pentru ca în 1953 să debuteze ca dramaturg. Continuă să publice în revistele „Ateneu”, „Glasul armatei” ş.a. piese de teatru, proză şi poezie, după ce „absolvise” stagiul de cenaclist la Feteşti-Gară (sub bagheta lui Jean Petrovici), Constanţa (cluburile „Aripi” şi „Tudor Arghezi”), Iaşi („Flacăra”) şi Bacău. O piesă de teatru scrisă „la cald” rămâne fie „o baladă a eroului necunoscut” (Octavian Voicu, despre drama „Depărtarea”), fie „un caleidoscop în care capătă relief visele” (George Genoiu, despre aceeaşi piesă).

Poetul
„Scriitor cu vocaţie” (Vasile Sporici/Vlad Sorianu), pentru care „proza, poezia, dar mai ales teatrul i-au fost pensulă şi şevalet, scut şi spadă, bucurie şi tristeţe” (Mihai Freamăt), Ion Ghelu-Destelnica ne-a lăsat exerciţii lirice de factură intelectuală şi civică. Volumul „Simfonie pe nisip sau bocet pentru moartea planetei” este pe alocuri şi un semnal de alarmă privind starea limbii noastre, expus direct, acuzator („bătrânii mei agramaţi/ citiţi încă o dată titlul poemului” – primele două versuri din „despre lipsa de responsabilitate” – sau „din cauza lipsei de acţiune/ a murit orice verb./ rătăcind prin pădurea carbonizată/ vântul rupe coarne de cerb”) ori aluziv („ce grea, conjugarea!… ce grea!/ o, atomii aceştia care se caută/ între uitare şi neuitare,/ îndepărtaţi şi străini… îndurare!/ unde-i legenda de aur?/ uitată şi ea.// nu ne mai naştem, goi şi frumoşi, ca Afrodita din mare,/ dulci semizei gânditori/ cu trupul de marmora moale,/ căci nu mai vor lupoaicele romane/ ca să ne fie-a doua oară doici./ şi doar un sentiment, al durerii, ne-acoperă, încet şi uniform, în zale…// (sau, dacă refuzaţi metafora,/ în scoici)” (dilemă).



Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"
PUBLICITATE