Interviu cu scriitorul Cornel GALBEN, redactor-șef al revistei ,,Cadran cultural”
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
– După câte observ, se pare că mi-ai întins încă din start o capcană. Subliniind cuvântul, gândul mă duce instantaneu la versetele de început din Sfânta Evanghelie după Ioan, care glăsuiește: 1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. 2. Acesta era întru început la Dumnezeu. 3. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. 4. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. (…) 9. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. 10. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. 11. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. 12. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, 13. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. 14. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu s-a coborât, așadar, pentru noi din iconomie, dar câți am înțeles în plinătatea lui acest adevăr? Câți suntem conștienți de harul pe care l-am primit încă de la naștere? Câți știm să-i dăm valoare Cuvântului care sălășluiește în noi? „Orice cuvânt sau orice rațiune a lui Dumnezeu – sublinia Părintele Stăniloae – concentrează în sine o multiplicitate de înțelesuri, care apoi pot fi expuse în multe cuvinte omenești. E o pildă despre felul cum în Dumnezeu-Cuvântul sunt concentrate și pot fi contemplate unitar toate rațiunile lucrurilor. Cu cât cineva s-a deprins să cunoască în formă separată mai multe înțelesuri, cu atât va fi în măsură să le constate mai repede și mai deplin într-un cuvânt sau într-o rațiune cuprinzătoare. Astfel se arată importanța strădaniei omenești de a cunoaște în viața de aici rațiunile cât mai multor lucruri și evenimente, pentru a fi în stare să le vadă în mod unitar în Dumnezeu-Cuvântul și în viața eternă”. Nu știu cât am reușit sau nu să cunosc multitudinea de înțelesuri amintită, dar cert este că m-am străduit, iar aceste zbateri transpar și în puținătatea scrierilor mele, atâtea câte le-am făcut cunoscute. Sunt încă destul de departe de sculptorul pe care îl întâlnești în muzee și biblioteci, însă mereu aproape de adevăr și de Cuvântul lui Dumnezeu.
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul risipitor sau Fratele său?
– Prietene, de ce mă ispitești? Știi prea bine, fie și numai judecând după titlul jurnalului pe care l-am publicat în 2020, că sunt un fiu risipitor. Deși această sintagmă ar putea fi răstălmăcită în ce mă privește, nu pot spune totuși că Fiul Risipitor din pilda evanghelică mi s-a lipit de suflet, cum la fel de bine nu pot afirma că Fratele său îmi este mai aproape. Și asta dintr-un motiv cât se poate de simplu: ambii sunt risipitori! Dacă vom citi cu atenție pericopa, putem lesne constata că în această istorisire sunt, de fapt, două feluri de risipă. „Există – cum observa Constantin Noica – risipa celui care, întocmai fratelui cel mic, cheltuiește fără să fi strâns (căci tot ceea ce avea fiul cel mic era de dar). Dar există și risipa celui care, întocmai fratelui cel mare, strânge fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor așa face. El strânge ascultare după ascultare și faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înțelege și nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuși tot ce a adunat… ,,La ce bun atâta supunere și atâta cumințenie, dacă n-a putut intra în inima sa și nițică dragoste?” Întrebarea m-a frământat, pentru că și eu strâng, într-un fel sau altul, fără să pot aduna. Și eu m-am întrebat la ce bun miile de pagini parcurse, dacă în planul mântuirii n-am adunat aproape nimic? Or, ținta fiecărui creștin asta ar trebui să fie și pilda la care face trimitere întrebarea ta despre asta vorbește. Fiecare putem sau nu să primim o moștenire de la părinții noștri, însă de moștenirea harică beneficiem toți și tocmai de aceea e necesar să nu o pierdem. Dacă din pricina firii noastre slabe vom cădea totuși în ispită, cel mai bine e să ne întoarcem la Tatăl Ceresc, știut fiind că El este iertător și că avem nevoie de multă pocăință pentru a învia din moartea păcatelor noastre. Dându-și seama de eroarea pe care a făcut-o abia când l-a răzbit foamea, Fiul Risipitor a avut din fericire tăria să-și recunoască vina și să se întoarcă spășit acasă, unde a fost primit cu brațele deschise de tatăl său, care „a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat”. Spovedania, așadar, ne poate elibera de povara păcatelor, iar împărtășania ne readuce în comuniune cu Dumnezeul iertător, care nu voiește „moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.
– Stați uneori de vorbă Dumnezeu?
– Vrei cu tot dinadinsul să mă pui în încurcătură! Cu Dumnezeu stau de vorbă doar sfinții și cei ajunși pe treapta cea mai înaltă de înduhovnicire, pe care doar El îi știe. Așa că voi apela la cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul: Cel ce se roagă să primească pâinea cea spre ființă nu o primește, desigur, întreagă, cum e pâinea însăși, ci precum o poate el primi. Căci pâinea vieții se dă pe sine tuturor celor ce o cer, pentru iubirea de oameni, dar nu la fel tuturor, ci celor ce au săvârșit mari fapte ale dreptății mai mult, iar celor mai mici în acestea, mai puțin. Fiecăruia după cât poate primi cu vrednicia minții. Domnul în parte e absent, în parte e de față. E absent pentru privirea față către față; e de față pentru privirea în oglindă și ghicitură. Domnul e de față prin virtuți în cel ce se află pe treapta făptuirii; iar de cel ce nu prețuiește întru nimic virtutea e departe. Eu, nevrednicul, fac parte dintre cei din urmă, însă de gândit la Dumnezeu mă gândesc mereu. Deși plin de păcate, mi-a îngăduit să fiu foarte aproape de El, în pelerinajul în Țara Sfântă oferindu-mi șansa unică să rămân două nopți în Biserica Sfântului Mormânt și să intru câteva zeci de minute chiar în Rotonda unde vine Lumina Învierii. Acolo, cu capul și mâinile lipite de piatra Sfântului Mormânt, cutremurat și înfricoșat, pot spune că mi-am mărturisit Mântuitorului gândurile.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Ambele sunt reale, dar a vorbi de habitat mi se pare o exagerare, pentru că și într-o parte și în cealaltă merg, după Judecată, doar sufletele. Cei ce l-au ascultat însă pe Părintele Teofil Părăian, știu că adevărul e mult mai aproape: Raiul este locul şi starea sufletelor care sunt în legătură cu Dumnezeu. Raiul noi îl gândim de obicei ca fiind după moarte, dar de fapt nu-i aşa: raiul începe de aici, de pe pământ. Biserica este raiul cel de pe pământ, este cerul cel de pe pământ. Sfânta Liturghie este împărăţia lui Dumnezeu aici, pe pământ; doar şi începe cu cuvintele: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. La Sfânta Liturghie îi închipuim pe heruvimi – pentru că aducem întreit sfântă cântare Preasfintei Treimi – şi cântăm cu îngerii şi ca îngerii: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot”. Deci împărăţia lui Dumnezeu pe pământ este Sfânta Liturghie, iar raiul cel de pe pământ începe aici.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Nu-mi amintesc să fi trădat decât de trei ori, dar cel mai mult regret că de două ori L-am trădat chiar pe Dumnezeu!
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Dumnezeu e Perfect! N-ai ce cârpi.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră (Eminescu).
