Departe de a fi un gen facil, recitalul, când e bine gândit, când are idee, expresivitate, plasticitate, este o formă de spectacol complexă, dezvăluind personalitatea, potențialul real al unui actor. Bacăul are un festival al recitalurilor actoricești, unic în țară, redefinit și intitulat, de câțiva ani, „Bacău Fest Monodrame”, incluzând și un concurs de dramaturgie. Ediția 2021 s-a desfășurat între 5-7 noiembrie, în formulă online, dat fiind contextul pandemic, care s-a dovedit unul stimulativ pentru actori, în izolarea impusă ei dându-și singuri de lucru. Așa că au fost multe înscrieri la festival, fiind selectate 11 recitaluri, ele aparținând atât unor actori cunoscuți, consacrați, cât și unor tineri aflați la început de drum. Am văzut, ca toată lumea interesată, pe pagina de facebook a Teatrului Municipal „Bacovia”, organizatorul manifestării, cele trei recitaluri premiate și nu am avut niciun dubiu că juriul (alcătuit din criticul de teatru Călin Ciobotari, actrița Katia Pascariu și regizorul Vlad Cristache) a ales bine câștigătorii.
Trofeul Bacău Fest Monodrame a ajuns în posesia acriței constănțene Mirela Pană, protagonista recitalului „Maria Tănase. O poveste.” Mirela Pană este și o talentată cântăreață, cu o voce plină, gravă, cu un timbru dramatic, cât se poate de potrivită, de asemănătoare cu a personajului pe care l-a întruchipat, o adevărată legendă a cântecului popular românesc, Maria Tănase. Scenariul Lăcrămioarei Dumitrașcu a fost original conceput, concentrându-se pe problemele de viață ale cântăreței, pe perioadele de lipsuri materiale, pe precaritatea condiției de artist în vremuri tulburi. Sărăcie, boală, indiferența guvernanților față de neajunsurile ei, pe toate le-a cunoscut Maria Tănase. Și le-a înfruntat cu aceeași armă, imensa generozitate a sufletului ei și dăruirea totală pentru arta ei. Harului ei i-a jertfit totul. Acest adevăr profund al ființei unei artiste unice este admirabil adus în scenă de Mirela Pană, a cărei interpretare este intensă, excelent gradată, fără niciun ton în plus, cu cele mai exacte și fine nuanțe.Ținută demnă, gesturi atente, puține, dramatism conținut, emoție pură, dicție perfectă. O reușită deplină a unei actrițe foarte înzestrate, ale cărei calități au fost puse în cea mai prielnică lumină de regia inspirată, adecvată, a regizoarei Carmen Lidia Vidu, care conduce cu mână fermă un spectacol complex, cu accent pe partea lui documentară, non-fictivă, întărind veridicitatea și potențând emoția prin expresive proiecții video. De remarcat și prezența pianistei Elena Gatcin, discretă, dar total integrată în spiritul poveștii, al spectacolului.
„Premiul pentru ce mai bună actriță” a revenit foarte tinerei Alexandra Sorana Eșanu, absolventă a școlii ieșene de teatru. Ea a venit în concurs cu un spectacol independent, produs de Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca, în regia Andei Drăgan, și ea din tânăra generație de creatori. Alexandra Sorana Eșanu a atacat în forță o partitură dificilă, „Medeea Redux”, din „Bash. O trilogie contemporană” de Neil LaBute. Monologul este o reinterpretare, în cheie modernă, a mitului antic al vrăjitoarei Medeea, care s-a răzbunat cumplit pentru trădarea iubitului ei Iason, ucigându-și copiii, această tragică istorie fiind povestită de Euripide și Seneca, în două cunoscute piese. Personajul lui LaBute este o femeie, care, la doar 13 ani a fost sedusă de un profesor pedofil. La 14 ani naște copilul acestuia, și ține, tot 14 ani, ascuns acest teribil secret, pentru ca, după o scurtă întrevedere cu vinovatul pentru copilăria ei furată și viața distrusă, să-l omoare pe băiat. Ca să-l pedepsească pe tată, un detracat, un pervers de un egoism monstruos. Dând declarație la poliție după infanticidul comis, femeia își rememorează trecutul, retrăind scene, stări. Fără menajamente, răsucind cuțitul în rană, așa cum fac personajele lui LaBute. Iar Alexandra Sorana Eșanu e foarte sigură pe ea, credibilă în toate ipostazele, în cea a fetiței naive, pasionată de viețuitoarele marine, apoi a adolescentei seduse de cinicul profesor, care vorbește frumos și o zăpăcește cu povești, cu cântecele senzuale, răvășitoare, ale lui Billie Holiday, și în ultima imagine, funestă, a unei mame criminale. Are candoare la început, pe urmă redă, prin atitudini și explicite gesturi cu încărcătură sexuală, precocea transformarea în femeie, pentru ca, în final, să ne arate pustiul interior al unei femei care a traversat infernul și poartă stigmatul de asasină a propriului copil. Este evident că interpreta face o echipă sudată cu regizoarea Anda Drăgan (care ține bine în mână spectacolul, găsindu-i și un sound foarte sugestiv), rezultatul fiind un recital care trece rampa.
„Nu pot să joc antipatici”
După 15 ani, actorul arădean Zoltán Lovas se întoarce la Bacău, unde, în 2006, la Gala Star, a luat Premiul pentru cel mai bun one -man show cu „Apropo, ați chemat pompierii?”. Un recital solicitant, plin de fantezie și umor, creativ, interpretat cu dezinvoltură, convingător, atașant. L-am regăsit pe actor în acceași formă de zile mari, dar cu mai multă experiență de viață și de teatru, transpusă în „One Wo (Man) Show”, numit așa cu skepsis, pentru că, un capitol din recitalul său se oprește la travestiurile pe care le-a făcut în unele spectacole din bogata sa teatrografie. Având în scenă doar un podium (decor, Irina Chirilă), Zoltán Lovas se transformă, cameleonic, într-o mulțime de personaje, în primul rând jucându-se pe sine, destăinuindu-se, pentru că recitalul său este unul autobiografic. Și cum actorul este și el (precum poetul) „ca soldatul”, neavând viață personală, aflăm o mulțime de lucruri legate de teatru, începând cu admiterea la institut, continuând cu travestiurile, cu nuditățile și morțile din spectacole (vedem, pe fundal, și secvențe filmate din acestea), totul într-un cuceritor exercițiu de sinceritate, „cu sufletul în palmă”. Zoltán Lovas schimbă rapid, la vedere, măști, peruci, costume, cântă, dansează („torid”, pe melodia „Bandido” de la Azúcar Moreno) e cameleonic, plin de vervă și, mai presus de toate, e simpatic, cald, făcând risipă de energie, de autoironie și umor. Dar sunt și momente de îngândurare, de tristețe („Unde se duc personajele mele după spectacol?”), de neliniște, de meditație gravă, cu întrebări legate de identitatea actorului („Unde e viața mea, cine sunt eu?”). Recitalul său, unul de autor, este admirabil închegat, are o idee clară, substanță, „carne”, coerență, fiind o ofrandă adusă publicului iubit de un actor pentru care teatrul este rațiunea sa de a fi.
