Sistemul judiciar este, de ceva vreme, zguduit de scandaluri şi acuzaţii grave de abuzuri din partea unor procurori, probe “plantate”, falsificarea unor date etc. În acelaşi timp, se cere tot mai insistent tragerea la răspundere a magistraţilor vinovaţi de erorile judiciare pentru care, până acum, doar statul a plătit. Presiunea pe judecători pare să fie mai mare. E scuzabil, în opinia unora, că un procuror greşeşte, atât timp cât verdictul stă în pixul judecătorilor.

Aşadar, le cerem acestora să fie vigilenţi, responsabili, corecţi, imparţiali. Pe măsura salariilor, nu? Ne-am săturat de judecătorii-roboţi şi de sentinţe copy-paste. Statul, prin diversele structuri din Justiţie, cere, la rândul lui, “eficienţă” (există şi o hotărâre a CSM în acest sens), „performanţă” şi „operativitate” – trei cuvinte magice regăsite în toate rapoartele de activitate ale instanţelor.

Ei bine, să coborâm puţin cu picioarele pe pământ şi să vedem realitatea din instanţe pe care CSM şi Ministerul Justiţiei o ignoră de ani buni. Luăm ca exemplu Judecătoria Bacău, instanţă care a avut pe rol, anul trecut, aproape 33.000 de cauze, din care peste 23.000 dosare noi.

Din schema aprobată de 34 de judecători, au desfăşurat efectiv activitate doar 27. Prin urmare, încărcătura pe judecător a fost, în medie, de 1.217 dosare, iar la Secţia Penală de 1.607 dosare.

Practic, dintr-un calcul simplu rezultă că fiecărui judecător i-au revenit în medie câte 4-5 dosare pe zi (inclusiv zilele libere), fiecare cu sute de pagini, unele cu zeci de inculpaţi/părţi/martori, dosare în care trebuie analizate probele, audiaţi inculpaţii/martorii, redactate hotărârile (în maximum o lună de la pronunţare).

Dacă eşti un judecător responsabil şi verifici cu atenţie probele, pentru a lua o decizie corectă, e imposibil să te încadrezi în “indicii de eficienţă” stabiliţi de CSM. Dacă nu te încadrezi, rişti sancţiuni. Sancţiunile repetate pot duce la excludere. Când judecătorii, implicit conducerea unei instanţe, vânează “gradul de eficienţă” cel mai înalt, impus sau aşteptat de CSM, e greu de crezut că şi calitatea se ridică la acelaşi nivel.

Atât timp cât schemele de personal sunt gândite cu picioarele, nu e de mirare că avem în sistem judecători copy-paste sau roboţei şi hotărâri care uneori sfidează legile sau logica. Şi-apoi, despre ce „eficienţă, performanţă şi operativitate” putem vorbi, când o instanţă nu are bani nici de carburant?!