A fost un val de optimism, iniţial. Apăruse profesia de mediator, adică, spuneam „adio” rezolvării litigiilor în instanţă. Depăşeam o etapă. Diferendele mai simple şi nu numai, erau rezolvate civilizat şi discret, cu mai puţine costuri, prin mediere. Cum spuneam optimismul era la cote maxime. Proaspeţii mediatori ştiau că nu va fi simplu să lupţi cu mentalitatea justiţiabilului, dar îşi asumau aceasta. Ce nu ştiau atunci mediatorii e că mai urma o confruntare, cu instanţa, pentru recunoaşterea acordurilor de mediere.

Luptă care continuă în lipsa unei decizii de Unificare a Practicii Judiciare. Despre ce este vorba… Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, la art 64. pct. 1 prevede că: „Pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privitoare la: a) continuarea căsătoriei..etc.” iar la pct 2 şi ipoteza divorţului prin mediere „(2) Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul.” În aceeaşi lege se prevede la art. 59. Pct. (2) că „Părţile acordului de mediere se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere, îndeplinind procedurile legale, să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. (…)

Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii.” Lucrurile par cât se poate de simple şi limpezi iar legea, clară. Că lucrurile nu stau aşa, ne-o demonstrează Decizia 3/2019 al ICCJ Completul Pentru Dezlegarea Unor Chestiuni De Drept. Decizie care deşi nu a statuat nimic în privinţa interpretării legii, ne-a demonstrat încă o dată cum, în cauze identice, instanţele din aria de competenţă a aceleiaşi curţi de apel pot să dea hotărâri diametral opuse. În faţa ICCJ a ajuns o sesizare privind o cauză în care o judecătorie a refuzat să ia act de acordul de mediere al celor doi soţi privind divorţul. E vorba de Judecătoria Buzău care a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect consfinţirea acordului de mediere formulată de petenţi, reţinând că, „potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, neînţelegerile dintre soţi care pot face obiectul medierii sunt cele privind continuarea căsătoriei, nu şi divorţul….. (???)” Înalta Curte a solicitat să i se comunice jurisprudenţa instanţelor naţionale. Şi astfel am avut surpriza să constatăm de pildă că în aria de jurisdicţie a aceleiaşi curţi de apel există o practică neunitară să nu spunem contradictorie.

Curtea de Apel Bacău a comunicat opinia judecătorilor Tribunalului Bacău, potrivit căreia instanţa de judecată nu poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei, ci doar de acordul de mediere privind rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. Tribunalul Neamţ a comunicat că judecătorii Secţiei I Civile şi de contencios administrativ şi fiscal apreciază că instanţa poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. Aceeaşi este şi opinia majoritară a judecătorilor Judecătoriei Piatra-Neamţ. Dar mai grav e că însăşi în cadrul aceleiaşi instanţe cauza poate primi soluţii diferite. Depinde la ce judecător ajunge dosarul.

De pildă, Curtea de Apel Alba Iulia a constatat existenţa unei practici neunitare, în sensul că au fost pronunţate soluţii prin care instanţa de judecată a luat act de acordul de mediere încheiat între părţi numai în ce priveşte capetele de cerere accesorii divorţului şi situaţii în care s-a luat act de acordul de mediere inclusiv în privinţa desfacerii căsătoriei.

A fost depus un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti de la judecătoriile Petroşani, Hunedoara, Deva, Sălişte, Avrig, Mediaş, Sibiu. Curtea de Apel Ploieşti, a comunicat opinia majoritară a judecătorilor Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I Civilă, potrivit căreia instanţa poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei. Tribunalul Buzău – Secţia I civilă a comunicat că această problemă a primit o rezolvare neunitară. Tribunalul Prahova – Secţia I civilă a comunicat că la nivelul Judecătoriei Ploieşti, practica este că instanţa nu poate lua act de acordul de mediere, astfel de cereri fiind respinse ca inadmisibile.

Magistraţii judecătoriilor Câmpina, Sinaia, Mizil şi Vălenii de Munte împărtăşesc opinia contrară. Curtea de Apel Braşov a exprimat opinia admisibilităţii cererilor care au ca obiect consfinţirea acordului de mediere privind desfacerea căsătoriei. Judecătoriile, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Făgăraş s-au raliat aceluiaşi punct de vedere. Curtea de Apel Bucureşti a exprimat o opinie în sensul admisibilităţii cererilor privind desfacerea căsătoriei prin mediere, în timp ce Tribunalul Bucureşti, cu majoritatea, exprimă o poziţie contrară.

La nivelul Tribunalului Ialomiţa s-a conturat opinia potrivit căreia instanţa poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei. În cadrul Tribunalului Ilfov şi instanţele arondate acestuia s-au exprimat două opinii: într-o opinie majoritară apreciază că sunt admisibile cererile având ca obiect consfinţirea acordului de mediere iar într-o altă opinie minoritară (exprimată de o parte a magistraţilor Judecătoriei Buftea) s-a apreciat că nu este posibilă consfinţirea înţelegerii părţilor cuprinsă într-un acord de mediere având ca obiect divorţul prin acordul soţilor. Şi putem continua cu celelalte curţi de apel. La Iaşi, se poate, la Constanţa nu se poate, la Craiova se poate, la Galaţi nu se poate, la Tg. Mureş se poate, la Suceava nu se poate, la Timişoara se poate, la Piteşti nu se poate, la Cluj se poate, la Oradea nu se poate. Evident şi în aceste jurisdicţii sunt unele poziţii în dezacord cu poziţia majorităţii. Inalta Curte de Casatie şi Justiţie a lăsat chestiunea nerezolvată întrucât:

„În ipoteza în care dispoziţiile legale în discuţie au fost aplicate şi interpretate de instanţe în mod neunitar, … se constată că există o practică judiciară conturată, fapt ce determină pierderea caracterului de noutate a problemei de drept supusă analizei.” În consecinţă, ICCJ nu a mai „dezlegat problema de drept”.

Cum să-i explice atunci juristul, mediatorul, ori avocatul, justiţiabilului, omului simplu, că, într-o chestiune ce nu pare a naşte controverse, legea e doar un cadru pe care se croşetează interpretări…. Zonale. Ori, pur şi simplu personale?

Jurist Adrian M. Ionescu