În țările Europei occidentale, Istoria a lucrat altfel iar cei doi termeni – capitalismul și iobăgia – sunt antagonici, nu se suportă unul pe altul. Industrializarea a eliberat țăranii din șerbie nu din oareșce considerente umanitare, ci pentru că era nevoie de mâna de lucru în fabrici dar și de clienți ai producției acestora. Capitalismul industrial a creat piața națională pentru bunurile manufacturate în vreme ce agricultura a luat calea unei practici intensive, cu mai puțini fermieri și mai multă știință, unelte mai bune, și așa mai departe.

Noi, în Orient, nu am cunoscut Capitalismul industrial decât târziu. Acum un sfert de mileniu când apar, timid, manifestările latente ale Capitalismului, acestea s-au bazat pe capitalul comercial și pe cel cămătăresc, primii săi reprezentanți nefiind alții decât tot boierii, mai mari sau mai mici. Economia Principatelor Dunărene fiind bazată pe agricultură, exportul de cereale și animale stând la loc de cinste, nu a existat o presiune pentru emanciparea țăranilor deoarece nu era nevoie de brațe de muncă în industrie și nu va fi zeci de ani înainte. Ca urmare, agricultura nu a avut nevoie de metodele noi occidentale, de agronomie, de unelte moderne câtă vreme erau disponibili milioane de țărani care să lucreze cu brațele.
Nici la 1821 și nici la 1848 nu s-a rezolvat nimic în privința țărănimii pentru că situația existentă convenea celor care dețineau Puterea.

Ba, la 1848, Guvernul Provizoriu, după ce a tergiversat rezolvarea problemei, a desființat comisia pe care o făcuse ca să propună o lege în acest sens. Singurul moment în care se părea că problema capătă o soluție a fost în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. În ciuda împotrivirii atât a conservatorilor cât și a liberalilor (deși dintre aceștia erau unii care se declarau de partea țăranilor), Cuza trece reforma agrară. Pentru asta a fost nevoit să dea lovitura de stat de la 2 mai 1864. Doi ani țăranii au lucrat doar pământul lor și, doar în condițiile în care primeau avantaje certe, au mai intrat și pe pământul boieresc. Or, așa ceva nu se putea să rămână astfel. Detronarea lui Cuza capătă un alt sens dacă o privim din acest punct de vedere. Domnitorul stătea în calea planurilor de îmbogățire a latifundiarilor; deci atât conservatorii cât și liberalii își unesc forțele în “monstruoasa coaliție” și reușesc lovitura de la 11 februarie.

După alungarea lui Cuza, înainte chiar să vină prințul străin, Parlamentul trece rapid Legea învoielilor agricole care nu doar că îi leagă pe țărani de glie din nou dar îi scoate și de sub protecția Constituției și a legilor, după cum observă Lucrețiu Pătrășcanu în lucrarea sa, “Un veac de frământări sociale”. Contractul dintre țăran și boier iese de sub condițiile codului civil (în care neexecutarea se pedepsea cu despăgubiri); dacă țăranul nu voia să lucreze pământul boierului, era determinat cu forța să o facă; dacă voia să lucreze pentru al boier, trebuia să ceară aprobare de la primar, adică de la omul pus tot de boier.

Astfel s-a născut Capitalismul în România. Un Capitalism care seamănă tot mai mult cu cel din ziua de astăzi.



PUBLICITATE