Sunt în lumea asta multe meserii, unele cu un grad de dificultate şi spectaculozitate vizibile, a căror rezultate schimbă radical lumea prezentă şi viitoare. Sunt însă şi oameni care au ales să studieze şi să cerceteze trecutul vieţii umane pe pământ. Meserie, ştiinţă, pasiune, hobby? De toate şi încă ceva pe deasupra: multă muncă, sacrificii, dragoste pentru a afla şi a scoate la lumină, după ani de cercetări asidue, mărturii materiale, de pe care arheologii, căci despre ei este vorba, “citesc” viaţa şi cultura strămoşilor noştri, nu în cărţi ci în…artefacte. Un os, un ciob, o statuetă, o bucată de fier, de bronz, un fir textil, descoperite de oamenii care privesc în adâncurile pământului, refăcute, şlefuite cu migală şi profesionalism, devin probe pentru a scrie istoria civilizaţiilor trecute. Pentru o descoperire care ar părea neimportantă pentru un profan, un arheolog îşi dedică întreaga viaţă. Un asemenea om, un tânăr, aflat la început de carieră, dar care se poate mândri că a trecut prim multe şantiere arheologice este şi Dănuţ Prisecaru, care, încă din liceu a prins dragoste faţă de istoria încă nescrisă a neamului, mergând spre preistorie. La 27 de ani devine doctor în istorie, astăzi fiind arheolog la Complexul Muzeal “Iulian Antonescu”, Secţia Arheologie-Istorie. Este fascinant să-l asculţi, să-i priveşti ochii atunci când vorbeşte de meseria lui: ştiinţa şi cercetarea trecutului.

Gheorghe Bălţătescu

“Sunt născut în Oneşti, am început şcoala gimnazială la Buhuşi, apoi, în clasa I, m-am mutat la Roman. Am absolvit liceul la Oneşti, profil filologie-istorie. Deşi îmi era deja dragă istoria, în această perioadă, în faţa catedrei profesorului Bogdan Romandaş am început să îmi dezvolt cumulul de cunoştinţe şi să îndrăgesc şi mai mult această disciplină. Ulterior, am ales să urmez cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cu gândul de a deveni profesor. Primul an a însemnat şi contactul cu istoria veche, iar mai apoi am ales să merg în practica arheologică cu profesorul Neculai Bolohan, care, într-un mod aparte, a reuşit să mă provoace să mă apropii de ceea ce însemna, pentru vremea respectivă, familiarizarea cu studiul preistoriei. Ulterior, am urmat un master la Universitatea. „1 Decembrie” din Alba Iulia, deoarece am ales să continui cu studiul perioadei de dinainte de apariţia izvoarelor scrise. Din 2011 am revenit în Moldova, şi în 2014 mi-am susţinut teza de doctorat la Facultatea de Istorie din Iaşi, sub îndrumarea profesorului Nicolae Ursulescu, în urma unei colaborări pe care o consider o experienţă profesională şi personală unică, cu un considerabil aport la formarea omului şi a specialistului care am devenit.

După finalizarea studiilor, am ales să mă apropii de cercetarea vestigiilor din zona judeţului Bacău, iar astăzi lucrez la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, unde am fost angajat din 1 iunie 2015. Aventura a început din perioada studenţiei, după prima practică arheologică, la Siliştea, în judeţul Neamţ. Ulterior, cel care mi-a devenit profesor coordonator a ştiut cum, prin nenumărate provocări, să mă atragă către studiul istoriei vechi, iar mai apoi am mers pe o sumedenie de şantiere, vară de vară, pentru a mă perfecţiona. Arheologia… cred că m-a ales pe mine. A fost o apropiere naturală, izvorâtă poate mai întâi din fascinaţie, apoi din satisfacţia dată de complexitatea domeniului.

Este adevărat că în privinţa temelor de cercetare arheologii se specializează pe o anumită perioadă. Însă nu trebuie să uităm că arheologia reprezintă studiul activităţilor umane din trecut, iar asta face ca omul care cercetează vestigiile să fie nevoit să aplice metode multiple de cercetare şi să cunoască toate perioadele istorice. Am ales să studiez epoca bronzului, o perioadă fascinantă, încă foarte misterioasă pentru zona în care activez. Prin poziţia sa geografică, judeţul Bacău a reprezentat dintotdeauna un areal în care comunităţile umane au sălăşluit. Acest fapt a fost demonstrat de arheologii care au cercetat zona încă de dinainte de naşterea mea, cum au fost sau mai sunt Ioan Mitrea, Viorel Căpitanu, Dan Monah. Nu consider că putem vorbi de afirmare în acest domeniu, întrucât plec de la premiza că întotdeauna rezultatele muncii unui om reprezintă cartea sa de vizită profesională, astfel încât sper că dacă într-o zi voi „trage linie”, voi fi satisfăcut că am ajutat la cunoaşterea aspectelor care au ţinut de activităţile comunităţilor din trecut.

Arheologii nu „visează” la o mare descoperire, cum aţi afirmat. Munca noastră este compusă dintr-o serie de metode care au ca rezultat constatarea, înregistrarea, analizarea şi aşezarea în context a urmelor lăsate de activitatea oamenilor din trecut. Noi suntem departe de mitul lui Indiana Jones şi suntem formaţi astfel încât să privim cu aceeaşi emoţie, curiozitate şi profesionalism orice artefact, fie că este vorba de un obiect din metal preţios, fie că este un obiect din lut ars. De fapt, pentru noi sunt importante contextele arheologice în care identificăm artefactele şi ecofactele. Munca este una titanică, însă satisfacţiile desluşirii unui puzzle istoric fac ca, din punctul meu de vedere, arheologia să fie cea mai frumoasă meserie. Am lucrat pe mai multe şantiere, începând cu Siliştea, Neamţ, am fost la Isaiia (jud. Neamţ), Uivar (jud. Timiş), şantiere din zona Alba Iulia, Şoimuş (jud. Hunedoara), Slava Rusă (jud. Tulcea), Fulgeriş (jud. Bacău), precum şi şantiere de arheologie preventivă, pe Autostrada Timişoara-Arad, Deva-Orăştie, BRUA în jud. Gorj etc. Mare parte din rezultate sunt publicate sau în curs de publicare, aceasta fiind de altfel şi finalitatea activităţii noastre, redarea constatărilor în scopul întregirii imaginii despre trecut. Ar fi, cred eu, nedrept să exemplific punctual o descoperire în detrimentul alteia, deoarece aş lăsa impresia că există o clasificare a importanţei descoperirilor.

Am fost angajat la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din 1 iunie 2015, deşi contactul cu echipa de aici s-a produs mai devreme, în timpul cercetărilor necesare redactării tezei mele de doctorat, când viitorii mei colegi mi-au înlesnit, cu amabilitate, accesul la artefactele pe care a fost necesar să le studiez. Momentan lucrăm la cercetarea unor situri arheologice identificate în urma unui diagnostic arheologic intruziv pe traseul Variantei Ocolitoare a municipiului Bacău. Rezultatele diagnosticului au fost deja publicate sub forma unei lucrări realizată în colaborare cu dr. Lăcrămioara Istina, şefa secţiei de Arheologie-Istorie de la instituţia unde activez, dr. Petre Colţeanu şi Andrei Heroiu, colegii noştri de breaslă. Norocul a făcut ca în ultima perioadă să se mărească echipa secţiei de la muzeu printr-o infuzie de tinereţe şi profesionalism, astfel încât bunul mers al şantierului să fie asigurat. Acest fapt este posibil şi datorită segmentului administrativ, mă refer la doamna manager Mariana Popa şi dl. director adjunct Iulian Pintilie, care au grijă ca noi, soldaţii din prima linie a cercetării arheologice să ne putem desfăşura activitatea din şantier în condiţii optime şi cărora le mulţumesc pe această cale.

Teza mea de doctorat este intitulată «Prelucrarea fibrelor vegetale şi animale în epoca bronzului în spaţiul est-carpatic», şi face referire la etapele premergătoare producerii de ţesături, dar şi la producerea acestora în sine. Desigur, vorbind despre o perioadă preistorică, am analizat artefactele care au fost descoperite în zona moldavă şi am încercat să recreez acest univers recurgând la analogii din domenii conexe, precum etnografia şi arheologia experimentală, dar şi să mă raportez la zone unde informaţiile sunt mult mai bine structurate, întrucât, pentru acest spaţiu, tema este una inedită. Sper ca în decursul acestui an să o şi public, întrucât momentan încerc să găsesc o cale de a transforma o lucrare ştiinţifică în una accesibilă specialiştilor dar şi publicului larg.

Principala calitate a unui arheolog se leagă de pasiunea sa. Desigur, este nevoie de rezistenţă fizică şi psihică (gândiţi-vă că staţi cca. 10 ore pe zi în soare, în luna iulie, sau că terminaţi un şantier pe 23 decembrie). Capacitatea de a lucra în echipă este, la fel, extrem de importantă, practic fiecare colectiv devine o familie, se leagă prietenii dintre care unele pe viaţă. Capacitatea de a respecta deontologia meseriei şi capacitatea de a respecta faptul că avem de-a face cu urmele lăsate de strămoşii noştri, uneori chiar şi cu rămăşiţele lor, este, de asemeni, o calitate crucială pentru un arheolog. Nu în ultimul rând, dăruirea şi altruismul, răbdarea şi capacitatea de a privi atât în detaliu, cât şi în ansamblu.

Satisfacţiile sunt de ordin profesional şi personal. Există o emoţie a descoperirii întotdeauna, eu o resimt după 12 ani de şantiere, am văzut-o şi la colegi care au mult mai multă experienţă. Satisfacţiile nu sunt neapărat materiale, uneori, din păcate, dimpotrivă. Se leagă mai degrabă de faptul că o pasiune devine meserie, meseria devine un mod de viaţă şi există acel moment în care cred că desluşirea unui mister se poate asemăna cu munca unui criminalist care identifică făptaşul, iar în cazul nostru, vorbim despre Timp.

Dintre pasiunile mele, lectura a rămas, încă din copilărie, o cale de evadare din cotidian. Ulterior am început să fiu pasionat de călătorii, iar meseria aleasă are, pe lângă satisfacţiile profesionale nenumărate, şi avantajul că îmi permite să îmi desfăşor activitatea în natură, în unele etape ale cercetării trecutului. O altă pasiune este legată de muzică, fiind toboşar şi solist amator, încă din perioada liceului. De asemeni, o pasiune de care mi-aş dori să mă pot preocupa mai mult este legată de învăţarea limbilor străine, şi, chiar dacă sunt la început, aş vrea să cochetez cu aeromodelismul.”

Alte articole