Când vorbim despre fotbal, folosim des sintagma „sport-rege”. O remarcă cu o încărcătură puternic androgină. Multă vreme, fotbalul s-a conjugat numai la masculin. Stadionul a fost asociat ca un templu unde bărbaţilor li se permitea aproape orice. Cele câteva reprezentante ale sexului frumos prezente în tribune erau tolerate atâta timp cât nu aduceau atingere regulilor deja înrădăcinate. De ceva vreme, însă, fetele au prins curaj, astfel că fotbalul feminin s-a înfiripat şi la noi. Recunosc, prima mea reacţie la vizionarea unui meci de fotbal feminin n-a fost una favorabilă. Văzut în întregul lui, jocul mi s-a părut unul slab, pe alocuri pueril. Abia atunci când obiectivul aparatului de fotografiat m-a adus mai aproape de jucătoare, am sesizat încărcătura emoţională care venea o dată cu meciul în sine. Fetele îşi dădeau viaţa pe teren aşa cum ştiau ele mai bine, sentiment din ce în ce mai rar la confraţii lor. N-am văzut nicio simulare de fault, nicio vociferare, niciun reproş, chiar dacă echipa era condusă. Jucătoarele dădeau dovada unei coeziuni şi a unei dăruiri cum rar mi-a fost dat să văd. Despre cum se conjugă fotbalul la feminin, ni se destăinuie Alina Ardeleanu, fundaş central la echipa „Pisicile Roşii” din Bacău. (L.M.)

„Primul meu contact cu fotbalul a fost la televizor. Tata, mare microbist, urmărea meciurile de ligă ori din cupele europene, iar eu stăteam lângă el bombardându-l cu întrebări atunci când nu înţelegeam ce se întâmplă. De la început mi-a plăcut de Cristiano Ronaldo. Întâi mi-a plăcut felul cum arăta. Mai apoi, însă, am început să apreciez jocul lui, felul în care se mişca pe teren. Aşa am ajuns să-mi doresc să practic şi eu acest sport. Pentru asta, am căutat pe internet tutoriale de fotbal despre cum să lovesc mingea, cum să pasez sau cum să driblez. Pe urmă, ieşeam afară, în curte, şi exersam ce am văzut. Când am prins curaj, am mers pe terenul de joacă. Acolo, alt obstacol. Băieţii din sat nu voiau cu niciun chip să mă primească să joc fotbal cu ei. Ziceau că n-am ce căuta acolo. Dacă mă accidentez? Că – de! – sunt fată şi nu se cade. Şi aşa rămâneam pe tuşă, cu ochii în lacrimi. Dar eu nu m-am lăsat. Am insistat până m-au primit în echipă. Am luat şi bătaie şi tot n-am renunţat. Până la urmă, şi-au dat seama că mă pricep la fotbal şi m-au acceptat în echipa lor.

Liceul l-am făcut la Colegiul Economic «Ion Ghica» din Bacău. Acolo am avut şansa să mă împrietenesc cu o fată care juca fotbal la echipa din oraş. Ea m-a sfătuit să merg şi să vorbesc cu cei din conducere, poate mă vor accepta. Aşa că am mers, am vorbit, au văzut ce pot şi m-au acceptat. Nu mi-a fost uşor. Dimineaţa-devreme plecam de acasă cu ghiozdanul burduşit cu cărţi, caiete dar şi cu echipamentul de antrenament. Până la amiază eram la liceu, apoi câteva ore trebuia să le pierd prin oraş până începeau antrenamentele. Ajungeam seara acasă ruptă de oboseală, iar, a doua zi, o luam de la capăt. Nu m-am plâns niciodată din cauza acestui program fiindcă făceam ceea ce-mi doream.

După ce am terminat liceul, am ales să urmez facultatea tot aici, în Bacău. Prin urmare, acum sunt studentă în anul I la Universitatea «Vasile Alecsandri», la Facultatea de Ştiinţe ale Mişcării, Sportului şi Sănătăţii. La secţia de fotbal, bineînţeles, pentru că îmi doresc să pun umărul la formarea noii generaţii. Pentru asta, voi urma şi cursurile şcolii de antrenori. Este loc pentru fotbalul feminin în Bacău şi, de aceea, trebuie să avem grijă şi de cele ce vin după noi. Vreau să pun şi eu umărul pentru ca fetele care-şi doresc să practice acest sport să beneficieze de toate condiţiile iar performanţele lor să fie cât mai valoroase.

Pe terenul de fotbal mă simt cel mai bine. Acolo, nu mă ajung nici grijile de zi cu zi, nici remarcile cârcotaşilor din tribune. Pe gazon sunt eu, colegele mele, adversarele mele, arbitrii şi mingea de fotbal. Dau tot ce pot şi sper ca echipa mea să câştige. Uneori se întâmplă asta, alteori nu. Dar asta nu mă descurajează pentru că şi înfrângerea face parte din joc. Echipa de fotbal este ca o a doua familie pentru mine, cu toate lucrurile care vin din aceasta. Ne bucurăm împreună, suferim împreună. Când una dintre noi are un necaz, sărim toate în ajutorul ei. Această coeziune vine tot de pe terenul de fotbal, fiindcă acolo am învăţat să ne sprijinim reciproc, să gândim nu doar pentru noi, ci şi pentru cei de lângă noi. O bună parte din ceea ce sunt o datorez fotbalului. Cine vrea să mă cunoască cel mai bine, să vină la stadion!”