Nicolaie Ionescu. Băcăuan, inginer, profesor, poet. Un cititor fidel al Deșteptării, om cu spirit civic, un fin observator, care ne scrie permanent și la rubrica „Bacăul vorbește”. Să-l lăsăm să se prezinte singur. (R.N.)

„Nici gând să mă laud cumva că, vezi Doamne, sunt aici de… și ceva de ani! M-am născut, am trăit copilaria și adolescența, la țară. O spun chiar cu modestie, că până pe la 6 ani, Bacăul a fost pentru mine doar o curiozitate, o provocare. Mogâldeață fiind, eram fascinat de discuțiile localnicilor care trecând prin fața porții noastre, eu stând pe podeț, trăgeam cu urechea în timp ce schimbau, câteva vorbe: «De unde vii Ioane?…Ia, vin de la Bacău…» La liceu, am făcut naveta la Bacău. Obositor! Bacăul se deschidea pentru mine ca o carte necitită, dar pe care începeam și încercam să o citesc, de ce să nu recunosc, într-un fel, cu plăcere. Nu mult după aceea, am început să învăț viața la oraș, uneori chiuleam de la ore și hoinăream pe străzi, descoperind magazine, cinematografe și frumuseți umane. De atunci, mi-a rămas, cred, pasiunea de a bate orașul la picior. O pasiune care mai târziu s-a transformat într-una mai mare, acea de a face ieșiri mult mai solicitante, la munte. Ceahlăul a devenit în timp idolul meu, mentorul meu, iubirea mea. Am scris, o altă mare pasiune a mea, chiar și câteva poezii despre acest Masiv fascinant. «Ceahlăul meu, iubirea mea!» așa se cheama poezia…De-a lungul vietii, am simțit o plăcere greu de explicat, să spun, să mă laud că vreau sa fiu și să rămân vertical precum Cehlăul.

În viață am avut multe încercări, multe din ele eșuate pe un criteriu, zic eu, de discriminare. Mulți se mirau întrebător, de faptul că sunt de la țară și mă tratau ca atare. Dar viața are multe cotituri și, iată-mă, devenind peste timp, cetățean al orașului Bacău, cu acte în regulă. Sâc! Adică, acum 43 de ani…E ceva, nu? O viață de om, uneori.

Din 1983, am locuit împreună cu familia, la bloc. N-a fost bai, pentru că permanent am ținut legătura cu părinții mei care au rămas la țară. Pentru mine, așa în sinea mea, îmi place să cred că am rămas țaran și niciodată nu am putut să fac diferență între cine (ce) sunt la oraș și cine (ce) sunt la țară. Mai mult, având diferite servicii, care au însemnat și foarte multe deplasări, un pic mai târziu, în suflet cel puțin, mi s-au cimentat sentimente puternice de adevărată dragoste pentru pământul țării. Am niște versuri care vorbesc tocmai despre aceste frumuseți ale României noastre, deși, dacă stau bine și mă gândesc aș putea greși spunând ale noastre, pentru că, nu e chiar atât de mult, de când într-o călătorie fiind, nu am găsit pe toată Valea Bistriței un loc pe care să-mi pun cortul, că peste tot scria «proprietate privată». Eh, dar asta-i altă poveste!

În altă ordine de idei, pot susține, deci, că am trăit o viață, în Bacău.Tot timpul am fost dornic să știu istoria acestor locuri și, în general, Istoria României, chiar și mai mult, Istoria Lumii. Am fost întotdeauna încântat de ideea că oamenii se pot înțelege la nivel planetar, că pot trăi în pace, în comuniune. Am constatat de-a lungul timpului că motivele tuturor neînțelegerilor, de orice anvergură, sunt puterea și averea. Aceste două noțiuni se definesc reciproc, din ele derivând cele mai revoltătoare sentimente ce pot mutila caracterul unui om.

Întotdeauna, am considerat că folosul material, ceea ce adună fiecare, bine ar fi dacă s-ar realiza prin muncă și nu prin metode nespecifice calității de om. Personal, pot susține, considerând normal, că tot ce am agonisit în viață, deși nu e cine știe ce, am realizat muncind. Viața mi-a demonstrat „pe viu”, că, așa cum formal mai mult, mulți recunosc, nimic nu luăm cu noi, asa cum spunea și Preotul Dinu Petru.

Aproape în fiecare zi, fac kilometri prin oraș, la îndemnul medicilor cardiologi, care mi-au recomandat cât mai multă mișcare. Un reper mi-l menține prietenul meu, telefonul celular, care zice că ar fi necesari 10.000 de pași, zilnic! Merg peste tot.
Ca să mulțumesc pe unii, am să spun că Bacăul s-a schimbat. Mult! Prin unele părți în bine, prin multe părți în rău. Au apărut multe, au dispărut multe. Dar ar trebui să apară mult mai multe și să se schimbe în bine mult mai multe. Pentru că noi, băcăuanii, noi românii merităm enorm de multe. Regret, uneori mi-este chiar ciudă, că mare parte din forța de muncă inteligentă și harnică a Bacăului a plecat spre alte zări, în căutarea a ceea ce aici nu i s-a oferit când trebuia. În plimbările mele prin târg – îmi place cum sună – privesc, urmăresc și mă bucur că totuși oamenii surâd, zâmbesc, unii chiar râd, probabil și așa aș vrea să fie, probabil au motiv să zâmbească, să râdă. Uneori, cred că e chiar o calitate, să trăiești cu optimism viața, sperând și crezând în mai bine. Grupuri de copii, gălăgioși, trec dinspre și înspre școală. Și în scoli, în sistemul de învățământ ar trebui să se facă multe schimbări.

Mi-aduc aminte de un șlagar al anilor ’80 «Toți copiii sunt frumoși!”, îl cânta, desenând pentru cei mici, regretatul Iurie Darie. Eu aș completa, fără să exagerez, «Toți românii sunt frumoși». Trec pe lângă o cofetărie, miroase a cozonac abia scos din cuptor, aromele invadează toată împrejurimea împreunându-se cu mirosul de covrigi calzi ce se răspândește de peste drum. Afară e frumos, deși temperatura nu trece de trei-patru grade. E frumos și plăcut. Piața, cu oameni puțini dă de înțeles că lumea este încă la serviciu. Chiar am auzit și am citit că este penurie de forță de muncă, nu numai la noi, ci în toată țara. Mari negociatori cu cei care vând sunt persoane în vârstă, ieșiți mai mult la plimbare, ca și mine de altfel…

Am observat prin oraș mai multe magazine închise, unele din ele chiar goale. Un lucru ce mă neliniștește este numărul mare de farmacii…Asta o fi însemnând că sunt mulți bolnavi, că dacă nu ar fi vânzare, n-ar fi atât de multe. Au ei grijă, cei interesați, să provoace motive să fie cumpăratori în farmacii.

Iată alte câteva magazine golite cu afiș de-o șchioapă «de închiriat», ceea ce înseamnă că bieții foști proprietari au avut eșec în afacerea lor. Unii greșesc enorm, alții pur și simplu greșesc și, hai să admitem, alții nu au noroc.
Alt lucru care mă neliniștește este faptul că, în Bacău, ponderea activităților o are comerțul, puține mai sunt obiectivele de producție. Asta nu e bine deloc.

Nu e nicio noutate, pentru nimeni, nici faptul că Bacăul a scăzut ca nivel de importanță în zonă. Ce era cândva Bacăul! Aveam echipă de fotbal în A, aveam echipa de handbal în A, dar câte nu erau… și poate, sperăm să fie așa, vor mai fi, Dumnezeu e mare, iar de oameni harnici și cu năzuințe sănătoase nu ducem lipsă. M-ar bucura ca mai mulți din semenii noștri să se trezească din acel somn al rațiunii să-și propună să învie și să reușească visuri mari.

Vă invit, vă provoc la cât mai multe plimbări pietonale prin Bacău. Mersul pe jos e sănătos face bine și, în plus, avem posibilitatea să vedem multe, extrem de multe!

Să fiți și să fim sănătoși, optimiști și puternici, cu toții!”