Pentru rolul ei din filmul „Ai toată viaţă înainte”, Sophia Loren a fost recompensată, a doua oară în lunga ei carieră, cu premiul David de Donatello. Filmul, în regia fiului său, Edoardo Ponti, este ecranizarea unei cărţi cu o istorie interesantă. A fost scrisă de Romain Gary sub pseudonimul Émile Ajar, el adăugându-şi astfel încă un prestigios premiu Goncourt, care se acordă o singură dată unui autor. Iar Gary deja îl deţinea pentru romanul „Rădăcinile cerului”. O farsă care i-a reuşit aventurosului scriitor! La festivitatea de premiere am văzut o Sophia maiestuoasă, cu o siluetă impecabilă, cu o ţinută dreaptă şi un aer distins. Purta o splendidă rochie de un albastru întunecat, creaţie a lui Armani, şi un colier de diamante îi împodobea gâtul.

Era teribil de emoţionată, iar mâna care ţinea o foaie de hârtie pe care avea scris discursul îi tremura uşor, iar această fragilitate a actriţei, ajunsă la o venerabilă vârstă era înduioşătoare. Spun asta pentru că ei nu-i place deloc să i se vorbească de numărul anilor, pentru ea contând felul în care şi-a păstrat alura, aerul tânăr, eleganţa, puterea de seducţie, dorinţa de a juca în cât mai multe filme. Şi apoi, potrivit unei înţelepte ziceri, ceea ce este cu adevărat important este nu numărul de ani, ci viaţa din ani. Iar actriţa a ştiut să trăiască din plin, declarându-se o femeie fericită, fiindcă a avut şi un mariaj reuşit, şi a făcut istorie cu rolurile ei în cinematografia din peninsulă. Frumuseţea ei impresionantă a trezit mereu vii reacţii de admiraţie şi uimire, cum se vede din această relatare a scriitoarei chiliene Isabel Allende, care a întâlnit-o pe Sophia, „zeiţa italiană a cinematografului”, la Jocurile Olimpice de Iarnă din Italia, în 2006, când, împreună cu alte şase femei a purtat pe stadion drapelul olimpic. „Sophia ieşea în evidenţă precum un păun printre găini.

Am rămas cu ochii pe ea, fusese sex-simbolul unei epoci, iar la şaptezeci de ani continua să fie spectaculoasă”. În chip firesc, s-a întrebat care să fi fost secretul tinereţii şi atracţiei exercitate de divă. Şi-a amintit că, într-un interviu, Sophia Loren a vorbit despre vestitele paste italiene care nu lipseau din menul ei zilnic, iar în altul despre ţinuta ei. „Mă ţin mereu dreaptă şi nu scot zgomote de babă, nu gâfâi, nu mă vaiet, nu tuşesc şi nu-mi târşesc picioarele”. Isabel Allende spune că a înţeles şi că şi-a însuşit mantra Sophiei cu atitudinea, cu postura, dar „aiureala” cu pastele i-a adus în plus vreo cinci kilograme. De care s-a debarasat destul de repede, pentru că voinţa nu i-a lipsit niciodată.

Nepoata fostul preşedinte socialist al Republicii Chile, Salvador Allende, a început să muncească de tânără, a intrat în presă şi a lucrat întâi la o revistă pentru femei, unde a ţinut o rubrică intitulată, cu haz, „Civilizează-ţi trogloditul”, în care lansa multe idei noi şi deştepte, ştiind că acestea au mai mare trecere la cititori dacă sunt abordate cu o notă de umor. Şi tot cu haz spune că i-ar fi plăcut să aibă sânii plini şi picioarele lungi ale actriţei italiene, ea fiind „bondoacă”, dar că ar prefera, de fapt, alte daruri, şi ne dezvăluie despre ce este vorba în cartea ei „Ce vrem noi, femeile?”, la care mă voi opri data viitoare.

 



PUBLICITATE