• NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU, DE 150 DE ANI. Există tradiţia ca încă din prima zi de Paşti să fie pus un ou roşu în apa cu care ne spălăm pe faţă. Aproape la fel de răspândit este obiceiul ca în vasul respectiv să se aşeze o monedă, de regulă de argint, adică veche. Unii credincioşi păstrează de la un an la altul banul respectiv, doar cu acest scop, însă nu toţi avem curiozitatea de a zăbovi asupra muchiei (cantul) lui, interesaţi fiind, eventual, de cap şi de pajură. Ar putea descoperi acolo trei cuvinte latineşti: NIHIL SINE DEO. Înseamnă, cum lesne se poate traduce, „Nimic fără Dumnezeu”.
Istoria ne spune că a fost deviza familiei Hohenzollern, aşezată pe stema provizorie a României în 1866 şi preluată de instituţiile statului: „Trecând prin sala cea mare /a şcolii/, mi-a căzut sub ochi stema ţării, săpată în lemn deasupra unei uşi: ‘NIHIL SINE DEO’” (Claudia Millian, Cartea mea de aduceri-aminte, 1897). Erată la prezentarea din antologia de aforisme „Latine dicta” (Bucureşti, Editura „Albatros”, 1992): Deo, nu deo (cazul ablativ, cu prepoziţie, al substantivului masculin deus, -i). Un an mai târziu, la 30 martie, este aprobată de Cameră, iar mai apoi de Senat. Comentariile pro şi contra au durat însă până în 1871, deviza aflându-se în concurenţă cu „Virtus Romana rediviva” („Bărbăţia romană, renăscută”), propusă fără reuşită de deputatul A. Holban. Cuvântul-cheie apare, la cei vechi, cu majusculă (Deo) la Spinoza şi cu minusculă la Cicero (deo), după cum divinitatea era asimilată sau nu cu natura. (Deus, în sens figurat, înseamnă „persoană importantă”.) A trecut un secol şi jumătate de la adoptarea devizei, dar se înţelege că Dumnezeu ne-a vegheat dintotdeauna faptele.
• DIN CÂND ÎN CÂND, CÂTE UN MIC SPRIJIN LIMBII ROMÂNE. Radio-România Cultural îşi face cunoscute două iniţiative care ne bucură cu atât mai mult cu cât sunt rare în ultima vreme. Prima: „Intră în playlistul nostru RRC!” Termenul nu există în dicţionarele Academiei Române (DEX–2016, MDA, DOOM2), ci în cele de autor, unde e scris cu cratimă: „play-list – succesiune a melodiilor alese pentru a fi difuzate într-un program sau într-o emisiune muzicală de radio sau de televiziune” (DEXI, 2007). Compozitorii sunt invitaţi să trimită, între 3 apr. şi 30 iun., o melodie care va intra în competiţie cu alte piese, cea mai bună urmând a fi difuzată de Maria Balabaş în emisiunea „Dimineaţa crossover”. (Nu mă alint deloc mărturisind că îmi este necunoscut înţelesul anglicismului. L-am văzut scris pe site-ul Postului de Radio şi l-am preluat ca atare.) „Ne implicăm direct în susţinerea şi promovarea muzicii româneşti”, declară realizatoarea programului, spre cinstea ei. (În ultimii ani, 80-90% dintre piesele muzicale difuzate de posturile publice de radio sunt în limba engleză.)
A doua iniţiativă bănuim că-i aparţine lui Dragoş Muscalu, de la „Espresso” (matinalul RRC). „Scrie de mână!” este o campanie menită „să reamintească ascultătorilor frumuseţea scrisului caligrafic într-un secol al ecranelor”. Concurenţii vor trimite „un mesaj scris de ei de mână, ca răspuns la întrebarea De ce ascultaţi RRC?” Premiile constau în mai multe pachete cu câte un stilou şi o călimară produse de o foarte cunoscută firmă. Atât de mult ne-am îndepărtat de rosturile disciplinei mutate într-o veche amintire, încât nimeni nu mai vede pleonasmul „caligrafie frumoasă” (gr. kalos „frumos”; grafo „a scrie”). Tot aşa, preocuparea de a scrie corect e tot mai puţin treaba majorităţii, ceea ce face insesizabil pleonasmul „scriere corectă ortografic” (gr. ortos „corect”).
