LIMBA ROMÂNĂ, ACASĂ. Mâine, în oraşul Căuşeni, din Republica Moldova, are loc o nouă ediţie a unei manifestări insolite: „Ambasadorii limbii române în şcoală”. Este o reuniune naţională organizată de Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România – filiala din Republica Moldova, la care vor participa nu doar cadre didactice care predau în ciclul primar, ci şi profesori, studenţi şi elevi. Genericul comunicat de conf. univ. dr. Mariana Marin, preşedinta filialei, are bătaie lungă: „Paradigma valorificării opţiunilor limbii române în permanentă actualitate, întru formarea vorbitorului cult de limba română în Republica Moldova”.
Grupurile-ţintă sunt elevii, cadrele didactice, dar şi părinţii, cărora li se cere să respecte normele limbii române literare în comunicarea didactică, precum şi în comunicarea cotidiană. Se doreşte ca în fiecare unitate de învăţământ să se înfiinţeze Centrul educaţional de valorificare a culturii lingvistice şi tradiţiei, pentru „sporirea prestigiului limbii române în toate comunităţile şcolare”. Efectivele cu care se pleacă în această campanie includ toate cadrele didactice, de vreme ce şi educaţia fizică, şi matematica, şi educaţia civică se realizează în limba română.
Se conturează astfel o strategie naţională pentru formarea vorbitorului cult, „prin implicarea ambasadorilor limbii române în şcoală”. După sesiunea plenară, programată a dura patru ore (10-14), se vor vizita Casa Limbii Române din Căuşeni şi Casa-Muzeu „Alexei Mateevici” din Zaim. Am participat la prima ediţie a conferinţei, în decembrie 2016, şi m-am convins că încă unul dintre dirijori, Olga Ostaş (coordonator naţional al Proiectului „Ambasadorii limbii române în şcoală”), gândeşte corect şi concret. Aşteptăm concluziile reuniunii.
REŢETĂ UNIVERSALĂ. „Scopul învăţământului este să facem adulţi fericiţi”, spunea un specialist în educaţie din China. Ce simplu pare, mai ales că nu controlăm viitorul…
DE-ALE LUI CIOSU. Nu povestim vreo caricatură semnată de Constantin Ciosu în Revista „Ateneu”, ci reproducem conţinutul unui dialog auzit de artistul băcăuan la radioul public şi relatat nouă după un vernisaj: „Reporter: – Ce s-ar întâmpla dacă nu te-ai duce la şcoală? Copilul: – Aş fi un nătărău”. Să fi ştiut ţâncul isteţ că învăţătura înseamnă putere? Dicţionarele (şi Giorge Pascu, în „Sufixele româneşti”, din 1916) spun că un prefix negativ (ne-), un adjectiv (tare) şi un sufix augmentativ (-ău) au dat cuvântul „nătărău”.
VINOVAŢII SUNT ALŢII. „Nu există elevi care copiază, ci profesori care îi lasă să copieze”, transmite Daniela Vasile într-un „Chef de vorbe” de la Radio-România Cultural. Unghiul din care privea ziarista a proiectat dintr-odată o altă percepţie a ceea ce se petrece într-o sală de clasă. (Nu era vorba de evaluări naţionale, ci de obişnuitele teste ori teze.)
ŞI-O FI FĂCUT ELEVUL DE SERVICI(U) DATORIA? Se practică, în vorbirea cotidiană, forma fără -u final, într-un fel de convenţie tacită: zicând „servici” e ca şi cum i-ai face din ochi interlocutorului, care – nu-i aşa? – a înţeles despre ce e vorba. De când cu desfiinţarea postului de elev de serviciu pe şcoală, a dispărut şi banderola adiacentă, pe care nu am văzut niciodată 7 litere, în loc de 8, pentru buclucaşul cuvânt. A mai rămas elevul de serviciu pe clasă, dar acesta nu are banderolă, aşa că pierderea lui -u merge mai departe. Mi-e teamă să nu se găsească cineva să pună aceasta pe seama procesului natural de cădere a vocalei finale pentru cuvintele vechi, ca în ochi, din ochiu (lat. pop. oclum). („Serviciu”, la origine, adică în limba latină, avea forma „servitium”.)
