IN MEMORIAM. Ion Melniciuc, lingvist basarabean, membru al Sfatului Țării – 2, ne-a părăsit. „Literatura şi arta” de la Chişinău, care ne-a adus trista veste, publică patru texte omagiale, cu vorbe care spun totul: „adevărat Sisif pe ogorul lingvistic”, „Oştean merituos al limbii române” şi „vrednic purtător de sfânt drapel tricolor, de sfânt drapel al sfintei limbi române”, filologul de dincolo de Prut „a crezut în limba română ca în Dumnezeu”. Vreme de o jumătate de secol, până la „jertfire de sine”, a fost „un mare luptător pentru limba română” nu doar de la catedră: „Emisiunile televizate şi radiofonice cu participarea şi susţinerea lui Ion Melniciuc erau dedicate depoluării limbii române”. Subscriem la eticheta pusă de un coleg de facultate: „Aristocratul limbii române”.
O SPUN ȘI ALȚII. „Problema cu al treilea i se poate rezolva încă de la grădiniţă dacă educatoarea nu ar permite să se rostească *co-pi-i, în loc de co-pi-ii” (prof. Elena Grigoraş, Poduri).
SĂRBĂTOAREA DIACRITICELOR. Fără să-şi propună ţinte lingvistice, organizatorii unor evenimente artistice fac servicii limbii române. Este cazul numelor de locuri „Gărâna” ori „Valea Hârtibaciului” (cu localitatea Alţâna), pe care le-am auzit la radio rostite corect, semn că diacriticele erau la locul lor.
ACCENTUL. LECȚIA CONTINUᾸ. Sunt trei situaţii de rostire a lui /o/ în cuvintele din limba rusă, ne explică sistematic prof. Valeriu Bogdăneţ: 1. simplu, înainte de accent, este /a/ (/talstói/, pentru Tolstói); 2. dublu, înainte de accent, este tot /a/ (/calacócic/ „clopoţel”, pentru colocócic); 3. după accent, este un sunet hibrid, între /a/ şi /ă/ (/górăd/ „oraş”, pentru gorod).
DAN PETRUȘCᾸ NU E SINGUR. „Eu folosesc comparaţia cu tehnica ţesutului pentru ca elevii să înţeleagă diferenţa dintre temă şi motive. Le prezint (pe viu) subiectul unui covor ţărănesc (de regulă, natura) şi motivele florale sau zoomorfe cu care este realizată compoziţia” (prof. Anamaria Paiu, Colegiul Economic „Ion Ghica” Bacău).
DE LᾸUDAT. Dacă mulţi vorbitori „neutralizează” substantivul „laudatio”, există cunoscători ai adevărului că avem în faţă un feminin, ca şi altele de acelaşi gen: „Revelaţia betleemică a fost, de fapt, o revolutio, o schimbare de sens a înţelegerii axiologiei valorilor, o răsturnare a unui mod eronat de accepţie a lumii” (Ioachim Giosanu, în „Ateneu”, sept. 2017). Într-o publicaţie din ţară, din aceeaşi perioadă, citim însă despre „un minunat laudatio rostit de invitatul special al evenimentului” (în loc de „o minunată laudatio”).
ROMȂNA DE PESTE CANALUL MȂNECII. Mă sună o mamă a cărei fiică e de aproape 20 de ani în Anglia: „Domnule profesor, cum se scrie «Mi s-a spus»?” Răspund mirat: „Cu cratimă”. „Știu asta. Primul cuvânt nu ştiu cum să-l scriu: cu unul sau cu doi de i? Eu zic ca fiică-mea, de-acum englezoaică: cu doi de i, pentru că vine de la «mie»”. Trec peste „doi de i” (corect: „doi i”), care aproape că e un moft, şi explic că dativul are două forme: una lungă (accentuată), „mie”, şi una scurtă (neaccentuată), „mi”. Mă aştept şi la întrebări cu „ţi” sau cu „vi”.
PUNCT ȘI DE LA CAPᾸT(UL VIEȚII). Se pregăteşte un spectacol pentru toţi: „Trăieşte viaţa, cât te ţine aţa”. Am merge şi noi dacă organizatorii ar scoate virgula din generic. Le explicăm cererea: primul enunţ este organic legat de al doilea, ceea ce exclude vreun semn de punctuaţie.
POFTIȚI LA JOC! Să zicem că doi prieteni discută despre defrişări necontrolate, iar noi transcriem cursiv prima informaţie: „/halaltăieri/.” „Când a fost asta?” „În urmă cu două zile. N-ai auzit?”
