Ce personaj extraordinar, ce histrion fantastic a fost I.D. Sîrbu şi ce limbă teribil de ascuţită a avut, spunând multe adevăruri într-o epocă a cumplitului ger totalitar! Cu mintea lui strălucită, cu pregătirea filosofică pe care o avea, credea că va fi apărat de „ploile musonice ale prostiei”, dar s-a înşelat amarnic, după cum avea s-o recunoască el însuşi, copleşit de tristeţe. Se autoportretiza cu o dizolvantă autoironie în aceşti termeni: „Posed o ignoranţă multilateral neliniştită, o prostie îngerească, o limpiditate stoică şi o ambiţie de măgar ce se crede Apuleius”.
Autor de mare clasă, I.D. Sîrbu a fost unul dintre puţinii noştri scriitori cu adevărată literatură de sertar. Prigonit de regimul comunist (condamnat politic, a îndurat ani grei de închisoare), dând mult de lucru Securităţii, el a lăsat o substanţială operă postumă, în care şi-a caricaturizat violent contemporanii. În jurnalele sale, în confesiuni, corespondenţă şi în excepţionalul roman „Adio, Europa!” el face observaţii de moralist sever, a căror actualitate te tulbură. Sever, intratabil, dar nu cinic, Ion D. Sîrbu era un om de o sensibilitate extremă, care suferea mai mult decât cei împotriva cărora îşi îndrepta rechizitoriul necruţător. El folosea doar biciul cuvintelor, în timp ce „victimele” sale comiteau fapte nelegiuite, ticăloşii, orori. Vorbind despre amestecul de lacrimi şi veselie, disperare şi nădejde a românilor, de frica lor de curaj, înlocuită de „un curaj al fricii”, scriitorul notează şi o altă expresie caracteristică neamului nostru: „iată unde am ajuns”. Un fel de perpetuă lamentaţie, o văicăreală fără sfârşit şi ieşire. Cam asta e condiţia românească, exprimând neputinţa de a ordona haosul în care ne complacem. Sigur că e mai uşor să ne plângem, să ne văietăm că nu mai e de trăit aici, să ajungem a simţi „ruşinea de a fi români”. Şi să stăm cu ochii în ecranul televizorului (că ocupăm locuri fruntaşe la căscatul gurii la emisiuni tembele şi la telenovele, după cum spun statisticile) ca să vedem aceleaşi personaje hilare, măscărici, gânditori de estradă, care se „autopolenizează” jubilativ şi răspândesc numai seminţe de scandal şi discordie, umflând urâtul, răul, ura care şi aşa ne sufocă. De ce este nevoie să agravăm, să complicăm lucrurile, să prezentăm numai partea neagră a lor, să vedem numai dezastrul? S-au înmulţit periculos de mult cobele, incapabilii să privească şi partea bună a lucrurilor, cea care să ne determine să mergem mai departe, să găsim motivaţii în ceea ce facem, înfruntând ce ne este acum potrivnic. Cel mai jalnic este să ai mintea în criză, îngheţată, închisă sau apoasă, lichefiată. Neputincioasă în a coagula un gând, în a găsi explicaţii şi a căuta remedii pentru îmbunătăţirea stărilor de fapt. Totul este mărunţit şi mărunţel, peticit, înnădit, lipsind politicile pe termen lung, cu viziune realistă. Circulă pe la noi o vorbă, care spune „cu cât e mai rău, cu atât mai bine”. Oare aşa să fie? Mă întorc la nişte vorbe amare ale „bufonului Gary”(cum i se mai spunea lui Ion Dezideriu Sîrbu) şi voi încheia cu ele, pentru că ne dau mult de gândit: „ Suntem un popor sceptic. Minunile, la noi, rar ţin mai mult de trei zile, în schimb, sărbătorile prostiei durează câte un secol”. Sărbătorile prostiei şi frica de curaj, jalnice realităţi.
Văicăreala fără sfârşit şi ieşire
