Radu Rosetti povesteste intr-una din cartile sale de memorii, despre ursii de la Pralea si relatiile acestor animale cu oamenii din zona.
“Niște ființe care jucau un rol însamnat în viața de la Pralea erau urșii. Din pricina defrișării unor întinse întinderi de păduri, samanate pe urmă cu păpușoi, unele de tata și altele de țarani, și a tăierii altor întinderi pe care crescuse acuma niște țihle impenetrabile, aceste dihănii găseau acolo, cu începere de la sfîrșitul lui iulie, o camară bine aprovizionată, pe lîngă culcușuri ce le puteau crede tefere.
Păpușoii și vitele locuitorilor satelor de pe împrejur aveau prin urmare foarte mult de suferit din pricina acelor fiare, mai cu samă acele ale bieților prăleni. Țin bine minte cum, într-o seară de la începutul toamnei anului 1857, după căderea nopții, eram adunați, cu mic, cu mare, pe cerdacul dînd înspre ograda din față, culcați pe niște saltele așazate pe scîndurile acelui cerdac, iar în fața noastră, în ogradă, ardeau focuri de baligă pentru a ne apara de țînțari. Pe lîngă tata și mama, mai erau cu noi moșii noștri, Lascar și Mitică, precum și musafiri veniți pentru vînat. Deodată auzim, parcă veneau din a doua ogradă, niște strigăte, de:
— Săriți, oameni buni, săriți că mă mănîncă ursul! Nu mă lasați! Nu mă lasați!
Tata, moșii mei, musafirii, vatavul Iancu au pus mîna pe puști și au alergat înspre locul de unde porneau strigătele. Dar Iozef, despre care voi vorbi mai jos pe larg, a cărui casă era megieșă cu ograda de unde porneau strigătele, a apucat înaintea lor, căci a avut numai să sară peste gard: Ajuns acolo, a văzut un om ferindu-se de un urs voinic de ale cărui îmbrățoșări scapa numai mulțămită prezenței de spirit a socru-său, un moșneag olog, care arunca întruna în urs cu tăciuni aprinși ce-i lua dintr-un foc mare, arzînd dinaintea lui.
Ursul mai era foarte stingherit în mișcările lui de un cățăluș care necontenit îl apuca de labele de dinapoi. Dihania se apropiase foarte încet și, cînd l-au auzit mîncînd și mormăind, stăpînul ogorului a avut imprudența să arunce într-însul cu o bucată grea de lemn aprins. Se vede ca lovitura astfel primită de urs l-a durut, căci îndată s-a răpezit la om, iar acesta a început să fugă și să strige.
Cum a auzit glasurile acelor care veneau, fiara a dat dosul și a luat-o la sănătoasa prin păpușoi, dar Iozef a avut vreme să aprindă într-însul, nimerindu-l drept în inimă.
Altă dată, în acelaș an, erau la noi un număr de musafiri, cu care mersesem, în mai multe trăsuri, să prindem păstrăvi în pîrăul Căiuțul Mare și în niște heleșteie din pădure, la cîțiva kilometri de sat, și ne-am întors pe cînd era încă ziuă.
Deodată vezeteul trăsurii din cap, în care se găseau mama și cu o vară a ei, iar eu eram pe capră, oprește caii și, arătînd cu biciul peste pîrău, zice întorcîndu-se către mama: — Ursu!
Ne uităm cu toții în direcția aratată și vedem, peste pîrău, pe o ridicătură de stîncă lată, în formă de podiș, la vro șasezeci sau optzeci de pași de noi, o căruță desjugată, plină de păpușoi culeși dintr-o curătură de mai la deal, și pe dînsa, un urs mîncînd păpușoi fără ca prezența noastră să-l fi îngrijit.
Numai după ce toate trăsurile s-au oprit și ocupanții lor au început să-și comunice părerile cu glas din ce în ce mai ridicat, văzut-am că Martin se dă jos încet din căruță, apucă cu pas liniștit la deal și dispare în pădurea care se întindea pănă la acea stîncă”.
Radu Rosetti
