Timbrul dramaturgiei lui Mircea M. Ionescu este unul lucid amărui, ironic, infuzat de o subterană undă de lirism, pentru că autorul este un visător impenitent, unul dintre acei ultimi mohicani idealişti care vor să sprijine cerul cu iluziile lor, aşa cum sună o frază din textul său „America de-acasă”. Un spectacol reprezentat pe scena Teatrului Municipal „Bacovia”, partener de proiect al Centrului de Cultură „George Apostu”, producătorul spectacolului. Despre Rezidenţa Internaţională de Teatru „America de-Acasă” de la Centrul „Apostu” s-a scris pe larg în ediţiile anterioare ale ziarului, aşa că mă voi referi doar la transpunerea scenică a piesei. Care, în lectura foarte personală a regizorului Geirun Tino (directorul Teatrului „Pygmalion” din Viena) a căpătat un accent social-politic şi valoare de avertisment dur. Cu imaginea celebrei picturi „Strigătul” a lui Edvard Munch pe afiş (gest de disperare mută în care rămâne încremenită şi o actriţă în final), spectacolul este unul inconfortabil, provocator, cu o stilistică de tip expresionist. Regizorul are o poziţie activă faţă de un text în care există multă ironie şi autoironie („America de-acasă” având un substrat autobiografic), impunându-şi propria concepţie, una a deformărilor caricaturale, a virulenţei satirice.
Printr-o amplă desfăşurare de forţe, care alcătuiesc arhitectura spectacolului (scenografia şi costumele – Sofija Lučiċ din Vârşeţ, Serbia, coregrafia – Simona Baicu, conducerea muzicală – Andreea Simon, de la Colegiul National de Artă „George Apostu”, Bacău), este readus în actualitate un trecut care ne bântuie, conturile cu acesta nefiind încheiate. Spectacolul se deschide, în puternice zgomote de furtună, cu imaginea unei învălmăşiri de trupuri prinse într-un năvod, din care ies pionieri şi adulţi, scandând cântece revoluţionare. Scenele care urmează sunt în notă parodică, amintind de brigăzile artistice din anii comunismului, de festivalul Cântarea României. Se aude apoi „Imnul golanilor”, intenţia fiind de a efectua un rapid racursi în istoria noastră recentă. Stilul este cel al „agitprop”-ului, ilustrând, la modul parodic, mijloacele de propagandă ale regimului comunist. Există o manifestă notă de tezism în acest discurs regizoral, care este unul rece, lucid, analitic, şi o tuşă apăsată, contururi îngroşate în interpretarea actoricească. Distribuţia, fiind una internaţională, nu este omogenă, fiecare actor având particularităţile sale de joc şi, mai ales, un accent specific. În rolul principal, al Americanului întors din exilul voluntar, evoluează Oleg Căşuneanu (Teatrul Muzical-Dramatic „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul), cu prea mult patos şi fără subtilităţile, ironia şi autoironia personajului. Bătrânul este Tudor Andriuţă, de la acelaşi teatru, mai aproape de personajul sulfuros al unui ciudat politolog (modelul real pare a fi Silviu Brucan). Din dialogul celor doi, dincolo de nota lui de fantastic, de absurd, se reliefează ideea percutantă a unui stat al fricii, strict supravegheat. „Politica e o repetabilă ticăloşie”, afirmă Bătrânul, în cunoştinţă de cauză. Un alt personaj cu cheie, Preşedintele, este figurat de Ionel Cugia (Secţia Română a Teatrului „Sterija” Vârşeţ, Serbia), cam şarjat, cu prea multă pastă, aşa cum e şi Puştiul lui Gheorghe Vlăduţ Gavriş (Viena). Un cuplu pitoresc, desprins parcă dintr-o manea, Nepotul şi Soţia, este jucat, cu o gestică abundentă, de Bogdan Matei (de la teatrul băcăuan) şi Claudia Motea (din Bucureşti, fostă emigrantă în Canada). Au o bună participare la spectacol, integrându-se ansamblului, actorii băcăuani Eliza Noemi Judeu, Florina Găzdaru, Dumitru Rusu, Bogdan Buzdugan şi elevii Cristina Bodnarciuc, Karla Merluşcă, Andreea Radu, Denisa Mina, Cosmin Rusu de la Colegiul Naţional de Artă „George Apostu”.
Dintr-un spectacol care putea să fie mai concentrat, având lungimi şi scăderi de ritm, se reţin câteva reuşite imagini (proiecţii video – Ovidiu Ungureanu), plastic realizate (mai ales cele de grup), susţinute de o sugestivă ilustraţie muzicală, și finalul. În care visătorul American, cu o latură donquijotescă, emigrantul care s-a întors să facă America la el acasă, în România, fiindcă „patria lui este limba română”, e luat „de prost” de toţi compatrioţii, mulţi dintre ei fiind nişte josnici profitori, şi e molestat chiar de rudele lui apropiate. Apoi grupul cu funcţie de cor care comentează acţiunile îndreaptă spre sală un deget, ca avertizare că lucruri şi stări din trecut sunt încă aici, prezente printre noi. Aceasta este ideea unui spectacol care nu mizează pe empatie, ci pe provocare la reflecţie. Deşi personajul principal din piesa lui Mircea M. Ionescu, un alter-ego al autorului, rămâne un „visător de bine”, un optimist care, îmbrăţişându-l pe Puşti, speră să construiască împreună cu acesta „America de-acasă”.
Un spectacol care nu mizează pe empatie
