Primesc la redacţie multe manuscrise (tot aşa le numim, chiar dacă sunt scrise la calculator), de toate felurile, de la persoane care se visează scriitori. Puţine îmi reţin atenţia, pentru că, după atâţia ani de lucrat în redacţia unei reviste de cultură, îmi dau seama, de la primele rânduri, de calitatea unui text. Dar sunt şi alt fel de scrieri care-mi ajung sub ochi, fără ca semnatarii lor să aibă pretenţia că au valoare literară şi să ţină neparat să apară în revistă.

Mărturisiri, amintiri, file de jurnal, schiţe autobiografice. Despre una din acestea din urmă am să vorbesc în cele ce urmează, despre „Viaţa mea…pe scurt”, aşa cum şi-a intitulat mărturisirea autorul ei, pe care-l voi dezvălui mai încolo. În primul rând, este un om cinstit, dintr-o bucată, cu caracter, care nu uită de unde a plecat (ca unii „recenţi”, fără trecut, fără amintiri), care-i sunt rădăcinile. S-a născut într-un cătun de pe Valea Tazlăului. E dintr-o familie de ţărani, cu opt copii. Vara umbla desculţ, ducând vaca pe islaz, iarna purta opinci. Când a intrat la şcoală, învăţa la lampă şi la lumânare, satul nefiind electrificat. Era isteţ de mic, descurcăreţ, înfipt. În clasa a IV-a avea un hăndrălău de învăţător beţiv, care pleca aiurea prin sat, lăsându-l pe micul şcolar Neculai Lupu la catedră. A fost mereu „deşteptul clasei”, i-a plăcut învăţătura. A urmat liceul la oraş, stând la internat, apoi a făcut armata cu stagiul întreg, după care a intrat la Facultatea de Ştiinţe Economice din Iaşi, întreţinându-se singur, din bursă.

A absolvit apoi şi Facultatea de Drept, având, ca student, numai note foarte mari. Dar viaţa nu i-a fost lină, dimpotrivă, a fost una zbuciumată, cu multe încercări şi obstacole. Având o pregătire profesională solidă, şi, în plus, o personalitate puternică, o fire voluntară, ambiţioasă, a schimbat multe locuri de muncă, fiindcă şefii îl hărţuiau, temându-se că o să le ia locul. A ajuns, însă, de tânăr, şef, director, pentru că era capabil. A avut şi o scurtă experienţă de parlamentar, dar nu i-a plăcut postura de simplu „ridicător de mâini”, şi-a dat demisia după mineriade şi a revenit în Bacău, unde a condus, timp de trei mandate, Consiliul Judeţean. Peste tot pe unde a trecut a lăsat lucruri bine făcute, temeinice, şi uşi deschise. Ultima lui dragoste din carieră este Universitatea „George Bacovia”, unde a început ca lector asociat, şi a ieşit la pensie după încheierea mandatului de rector.

Pentru cariera de universitar îi este recunoscător profesorului doctor Dumitru Marius Paraschivescu, personalitate emblematică pentru universitatea băcăuană, al cărei fondator este. Dar Neculai Lupu nu a uitat pe niciunul dintre profesorii lui din facultate, nici pe lectori şi asistenţi. Iar acum se bucură că a predat ştafeta unui tânăr cu calităţi deosebite, actualul rector Andrei Octavian Paraschivescu.

Rebelul de odinioară, care nu a suportat niciodată proştii, perverşii, aroganţii şi corupţii, şi-a găsit echilibrul, împlinirea, liniştea. Îşi încheie cu umor, în felul lui hâtru (Nicu Lupu e om de lume, glumeţ, ştie să cânte, să recite, spune anecdote, înveselind oamenii, pe la petreceri) schiţa autobiografică, amintindu-le studenţilor săi că tinereţea trece, aşa că, luându-se cu treaba, aproape n.a băgat de seamă când a parcurs drumul de la „romantism la reumatism”.

Dar profesorul universitar doctor Neculai Lupu, autor de multe şi valoroase lucrări de specialitate, mai are multe de spus, de împărtăşit studenţilor săi, pentru că are ce dărui din bogata lui experienţă profesională şi de viaţă.



PUBLICITATE