Bucovineanul îndatorat culturii

Vorbim aici despre Dimitrie Vatamaniuc (25 sept. 1920, Suceviţa, jud. Suceava – 4 iul. 2018, Bucureşti), cărturar care şi-a legat numele mai întâi de creaţia literară (a debutat cu nuvela „Între primari”, în 1943, publicată de ziarul „Bucovina” din Cernăuţi), apoi de scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, pentru ca în ultima parte a vieţii să se devoteze editării operei eminesciene, continuând lucrarea începută de Perpessicius.

Opere XVI, după Opere XV

Volumul al XVI-lea (1989) a apărut înaintea volumului XV (1993, 1472 de pagini, format A 4), pentru că în acesta din urmă au fost „publicate toate textele din caietele manuscrise ale lui Eminescu” (Lămuriri de Petru Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc, p. 5), ceea ce a presupus un efort şi un consum de timp neobişnuit de mari.

Bucuria cunoştinţei

În primăvara lui 1989, mă aflam la Bucureşti, urmând cursurile de perfecţionare pentru profesorii de limba şi literatura română din liceele pedagogice. Fiind anul Centenarului comemorativ Mihai Eminescu, Ministerul ne-a propus o conferinţă susţinută de Dimitrie Vatamaniuc. La sfârşit, l-am rugat să-mi permită o întâlnire în laboratorul său de lucru, aşa că l-am vizitat în strada Aviator Traian Vasile, nr. 45, pentru a-mi prezenta comorile eminesciene pregătite a intra în amânatul volum XV.

Despre limba română…

În viziunea poetului, limba „este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”, căpătând un fel propriu de a fi: „Limba română de aceea s-a depărtat de latină, pentru că aşa de lungă vreme nu a fost scrisă. Consistenţa unei limbi începe cu scrierea ei”. Preţuirea graiului este exprimată printr-o comparaţie plastică: „Limba românească e la sine acasă o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimărui nimica. A o dezbrăca de averile pe care ea harnică şi mlădioasă le-a adunat în veci de mai bine de o mie de ani înseamnă a face din împărăteasă cerşetoare”. În şcoală, „să se-nveţe latineşte, limba greacă şi limba paleoslavă”.

… şi despre Vasile Alecsandri

Aflând că vin de la Bacău, Dimitrie Vatamaniuc a ţinut să-mi citească o fişă pe care scria „Manuscrisul 2258”, nu înainte de a-mi atrage atenţia că aşa cum se fac pregătiri pentru Centenarul Eminescu, tot aşa ar trebui să perfectăm un proiect dedicat în 1990 Centenarului Vasile Alecsandri, cetăţean băcăuan: „Alexandri (Eminescu a ortografiat astfel – n.n.) – el ce luminează geniul poporului în calea sa spre cer –, elegant poet de salon care cu toate astea se rătăceşte [pe] piscurile de granit a gândirei în nourii cei suşi a melancoliei puternice. El şi-a muiat aripele sale în cântec şi inima sa în senin, căci simţirile sale sânt senine şi dulci ca razele [cele] mai strălucite şi cele mai albe ale soarelui de mai”.



PUBLICITATE