Mi-au plăcut, dintotdeauna, parfumurile, pentru că ele sunt, într-un fel, sufletul înmiresmat al lucrurilor. Ele sunt madlena mea, pentru că mă transportă în timp, retrezindu-mi o mulţime de tandre amintiri. Am mereu câteva flacoane, mari şi mici, multe eşantioane, pentru că, de obicei, nu port un singur parfum, ci combinaţii de două-trei, asta ţinând de o anumită stare a mea, de anotimp, de momentul zilei, de un eveniment. Din câteva picături, adesea în note contrastante, amestecând ceva verde, fresh, cu o aromă condimentată, caldă, orientală, îmi fac o poveste. Fiind extrem de olfactivă, disting uşor tot felul de mirosuri. Şi am o puternică alergie la unul greu, sufocant, cel al mitocăniei.
Şi, de câte ori mă înfurii, când mă împiedic de o bădărănie, şi Doamne, ce des se întâmplă asta!, îmi vine în minte strigătul boierului Dinu Murguleţ, sufocat de prezenţa în casa lui a parvenitului Tănase Scatiu şi a mamei sale, coana Profira: Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocani! Din nefericire, e un miros apăsător şi al naibii de persistent, că nu scapi de el cu una cu două. Despre mitocani au scris oameni fini, exasperaţi de acest nesuferit gen uman, printre ei numărându-se şi un specialist în idei gingaşe, de Paul Zarifopol este vorba, un mare prieten al lui Caragiale. Om cu o inteligenţă sclipitoare, cu gusturi alese, care a ţintit, dincolo de limitele moralismului, spre o critică estetică a omului, Zarifopol a trasat un portret complet al mitocanului într-o lucrare cu un titlu ştiinţific , „Pentru precizarea noţiunii de mitocan”. Mânuind un condei muiat în acid, Paul Zarifopol fixează câteva trăsături distincte ale ipochimenului: semicultivat, parvenit, „cu prea vizibile reminescenţe plebeie”. Mitocanul e fanatic, imită, repetă idei, fără discernământ şi fără a distinge vreo nuanţă, e demagog, mare ambiţios, viclean, oportunist. E băgăcios nevoie mare şi nu ratează nicio ocazie de a trage foloase, urmărindu-şi tenace interesele. În lume, „se dă mare cu cei mici şi mic cu cei mari”. Tip odios, suflet de slugă. Rezistent şi agresiv, s-a insinuat peste tot, în instituţii importante, în partide, în presă.
Degeaba poartă unii costume Armani, haine croite la Londra, „personalizate” (iar femeile, rochii luxoase, outfit-uri şi accesorii de la mari case de modă), pantofi italieneşti de firmă, ceasurile cele mai scumpe, ca să nu mai vorbim despre bolizii în care aleargă, că mitocănia structurală li se vede de la o poştă. Şi are un miros greu, sufocant, chiar dacă inşii respectivi se scaldă în parfumuri în mare vogă, create de celebrităţi actuale ca Tom Ford, sau și-au luat Eau Sauvage, Terre d’Hermès, Gucci Guilty Absolute sau Blackpepper, Comme des Garçons, unele dintre cele mai bune arome masculine. Aşa cum o ţăţică înfiptă nu se asortează nicicum cu Chanel, chiar dacă (sau mai ales) îl foloseşte, pentru că sunt lucruri care nu se pot cumpăra cu bani.
Mitocănia vine din lipsă de educaţie, de cultură, de sensibilitate. Şi este asezonată cu îngâmfarea parveniţilor de tip nou, din ăştia care nu impresionează însă pe oamenii de bună condiţie, pe cei cu bun-simţ şi scaun la cap. Fiindcă aceştia cunosc „provergul” lui Caragiale, după care nu poţi să faci armăsar arăbesc din măgar, chiar dacă-l potcoveşti cu aur şi-i pui samar de diamante, pentru că el rămâne tot el şi din ce în ce mai mult el, adică măgar.


PUBLICITATE