Ceea ce ar fi trebuit să fie mândria şi emblema municipiului Moineşti, hotelul de la intrarea în oraş, a ajuns o ruină şi o plagă, care, de 28 de ani, stă pe faţa oraşului.
Cât timp Petrom a avut bani, construcţia s-a ridicat rapid, doar doi ani să mai fi fost finanţare şi impresionantul imobil ar fi fost finalizat. Nu ştiu ce cuprindea studiul de fezabilitate, însă mă îndoiesc că hotelul ar fi fost utilizat la capacitate, cred mai degrabă că a fost o decizie luată în pripă, cu surle, trâmbiţe şi panglici tăiate, după moda la români.
Era anul 1990: entuziasm, hei-rupism postrevoluţionar, oraşul, spuneau oficialităţile, va avea perspectivă şi viitor strălucit, petrolul şi gazele vor curge în continuare, alimentând venele orăşelului, cu ambiţia de a deveni municipiu. Schimbarea dramatică, crizele succesive, pe care nimeni nu le-a prevăzut, au ruinat oraşul, inclusiv „emblema”.
Toate conducerile care s-au succedat la cârma oraşului nu au reuşit să găsească o soluţie viabilă, s-a mers din eşec în eşec, „hotelul” devenind monedă de schimb în campaniile electorale şi predat „la cheie” viitoarei administraţii. Sigur că îndrăzneala şi curajul sunt atributele care trebuie să-l călăuzească pe edil, însă nu sunt suficiente, mai trebuie chibzuinţă, grija faţă de banii contribuabilului, planuri foarte riguros construite, cu prezent şi viitor.
Ultimele informaţii par a fi încurajatoare: nu mai este nevoie de hotel în Moineşti (nici n-a fost), ANL va prelua un corp şi va finaliza locuinţe pentru personalul medical, iar Primăria este hotărâtă să amenajeze, cu bani de la CNI, un centru medical de recuperare. Şi au trecut aproape trei decenii de gândeli şi răzgândeli păguboase pentru imaginea şi prestigiul unui oraş care a părăsit drumul „aurului negru” şi îşi caută o nouă identitate.
