De câțiva ani mi-am întărit o credință și o speranță: scăpăm toată vara de țânțari și de muște după ce primăria dă ordin să se aplice un tratament aerian împotriva insectelor de tot felul. Și așa a fost an de an, cel puțin în cartierul în care locuiesc.
Simpaticul și „venerabilul” avion care stropește Bacăul în fiecare an a trecut și în această vară pe deasupra noastră, în două-trei zile la rând. M-am bucurat ca de fiecare dată, dar m-am înșelat, pentru că de muște n-am mai scăpat.
Mi-am zis că vremea rea, ploioasă, o fi de vină, că muștele devin mai agasante exact când plouă, că apa și muștele nu fac deloc casă bună și ele aleg, evident, locurile uscate și primitoare.
Dar de un mediu umed ar fi trebuit să de bucure mai mult țânțarii, or, pe la noi – cum spune românul hâtru – țânțari ioc! Muște, însă, cât lumea: și mari și mai mici, și mai grase și mai pârțâgăiate, negre sau verzui. Și foarte agitate.
Acum, nu vreau să cârtesc împotriva naturii. Au și muștele dumnezeul lor și dreptul lor la viață. Dar mă gândesc de ce n-au mai pierit ele după ce avionul cu două rânduri de aripi a lăsat peste Bacău soluția ucigătoare. Să nu fi fost otrava care trebuie? Să nu fi fost destul de concentrată? Să fi fost mai mult o apă chioară? Sau poate că 2019 este Anul Muștelor, iar noi n-am aflat.
Știu ce vor spune destui: de ce nu-ți pui, domnule, la ferestre plase contra insectelor? Nu te zgârci!
Da, aș pune astfel de plase, aș cumpăra și capcane cu adeziv, dar tot nu voi înțelege de ce tratamentul aero nu a mai fost de ajuns.
Sau gunoiul menajer, veritabilă crescătorie de muște, să fie devină?
Numai dumnezeul muștelor știe!
