1 mai 2024
ReportajUltimul olar din Frumoasa

Vasile Luca mărturisește: „Mi-a fost dragă meseria!”

Ultimul olar din Frumoasa

Privirea pătrunzătoare și mișcările repezi nu se potrivesc cu trupul puțintel. E încă plin de viață și cu mintea limpede, forfotind de gânduri. Are 88 de ani. „Optzeci și opt?” întreb eu, lungind cuvintele, într-o mirare nepoliticoasă.

„Da, sunt născut pe 15 decembrie 1929. Am un an din 15 zile!”, spune Vasile Luca, avertizându-ne că e un om glumeț, apoi ne deschide poarta.

Ultimul olar din satul Frumoasa, comuna Balcani, e bucuros să ne vorbească despre meseria lui. „Eu am învățat olăritul de la tata! Nu se fac oale din tot lutul, trebuie să fie gras și lipicios, nu nisipos. Dacă-i nisipos se sfărâmă”, spune nonagenarul.

Ne roagă să așteptăm și se duce să închidă câinii, care-s mari și răi, apoi ne arată atelierul lui. „Lutul trebuie muncit, susține Vasile Luca. Acum iau pământul mai de aproape, dar pe vremuri mă duceam la Dobreanu.



Când ajung, săp cam un metru și jumătate – doi, până dau de strat, pun mâna și îl frământ să văd dacă-i bun, apoi îl aduc acasă. Îl înmoi cu apă, îl pun pe un oblon și îl bat, îl bat bine, apoi îl dau la morișcă și fac o grămadă.

Pe urmă, iau strujnița și îl tai mărunțel, iar seara îl ud din nou.” Cu adevărat e muncit, gândesc eu, iar moș Luca continuă:

„A doua zi, îl frământ cu picioarele, îl frământ bine-bine; de trei ori trebuie călcat, nu o dată! Dacă-i gata, fac boțuri. Fiecare boț îl iau, îl frământ cu mâna ca să nu aibă niciun cocoloș și îl pun pe roată. Oalele le așez pe scânduri la uscat și după aceea le dau cu litang, un fel de smalț, și le coc. Litangul trebuie dat la râșniță și amestecat cu apă, ca să fie ca smântâna. Oalele negre nu se smălțuiesc.”

„Ajungem până la Prut”

Vasile Luca se oprește din povestit și cade pe gânduri. Pe vremuri călătorea mult, dar azi, bătrân fiind, le vinde mai aproape. „Mergeam spre Iași, la Podu Iloaiei, Mircești, Hălăucești, spre Vaslui, la Tanacu… Ați auzit de Tanacu? Ajungeam până la Prut. Din asta mi-am crescut copiii.”

Se ducea cu oale și se întorcea cu grăunțe. „În ’90, după Revoluolarție, se vindeau bine. Într-un rând, am intrat la Hanu Ancuței să mănânc, dar mi-au zis «Du-te, moșule, de aici, că nu-i pentru matale, e scumpete!» și-am plecat”, spune bătrânul, senin, fără amărăciune.

Bunicul lui a fost olar, tatăl la fel, „era plină de olari Frumoasa, aveam Strada Olarilor, dar treptat au dispărut. Unii au murit pe front și au învățat femeile să facă oale, alții au renunțat. Doar eu am rămas. Mie mi-a fost dragă meseria asta.

Eram olar, eram și angajat la ocolul silvic, iar acum, iaca, am o pensioară bunicică… În 1985 am venit la cooperativă, dar aici am avut o încadrare mai proastă. În 1990, m-am pensionat, mi-am luat cai și am plecat cu oalele.” Deși sunt ieftine – una mică e doi lei, una mare, de două kilograme, cinci lei – nu prea se mai vând. Oare de ce?

„Oamenii nu mai au nevoie de oale! Vite nu prea mai sunt, nici lapte nu mai este, iar cât este, e ținut în bidoane. Oala e pretențioasă, trebuie să o speli, să o opărești, să o usuci…

La anii mei nu ar mai trebui să muncesc, dar îmi place”, mărturisește Vasile Luca. Și în timp ce merge pe cărare, în urma noastră, mai spune o dată, mai tare, mai hotărât, ca să fie sigur că am înțeles: „Mie mi-a fost dragă meseria asta!”

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri