Referitor la acest mijlocul de transport, de ce caleașcă și nu teleguță, dacă tot avem la îndemână statistici. Anul trecut, trenul interregio Iași – București a ieșit pe primul loc, în clasamentul curselor care au acumulat cele mai mari întârzieri. Nu luni! Ani într-un an.
Compania CFR Căltori a anunțat a treia etapă de repunere în circulație a unor noi garnituri. A început sezonul estival, cu examene și dor de ducă, la mare sau la munte. Acum mulți ani, „Trenurile tineretului” erau asaltate de grupuri de tineri, începând de pe 1 Mai, când se pleca în Apuseni, apoi în toate perioadele anului, până în februarie, când se desfășurau Serbările Zăpezii. Exista o politică bine gândită de a controla și instrui tinerii, în tabere amplasate strategic, în toate zonele țării. De la „Șuior” în Maramureș, „Lutul Roșu” în Deltă, la Câmpulung Moldovenesc sau Pârâul Rece. Și încă alte multe stațiuni, unde UTC-iștii puteau merge, coordonați de ghizi. „Hai cu noi prin BTT, să vedeți ce bine e/ Noaptea pe la trei…!”
„Glasul roților de tren”, un cântec devenit refren, muzica Ion Vasilescu, text N.Constantinescu. Voce, u,uuu,uuuu….! inegalabila Margareta Pâslaru, (trebuia un portativ pe note), adună și acum nostalgii. Mai țineți minte vagoanele vechi? Compartimentate? Cu înscripționările de atenționare traduse în mai multe limbi, după rusă, când te apropiai de geam? „È pericoloso sporgersi!” Mai aveai nevoie de provocare? Ambiție da! Cu mușchi de cocoș, trăgeam de ele, să gliseze în jos. Unele cedau, altele nu. Ce aer? Aere! Să scuturi scrumul de la țigară, dus de curent, la vecinii din compartimentul cu șmecheri, colegi ca tine. Leac pentru cojunctivită, că tot scoteau capetele și se hilizeau, cu cheliile mușuroi. Elevi sârguincioși la învățătură, tunsoare zero. Eram doar noi. Douăsprezece vagoane pline. Pe fiecare vagon, numerotat, scria pe plăcuța de la urcare-coborâre: „Trenul Tineretului”.Turmă de iepuri. Fumam palmat, elevi și profesori, în drum spre Mare, la Năvodari, Eforie. Tinerii de astăzi nu cred că și noi ne-am distrat, la vremea noastră! În mod decent, normal! Gen serial „Cronicile evermoor”. Se mai trezea, câte unul, să–și lase amprenta înțelepciunii, cu stiloul (banalul pix a intervenit mai târziu), pe banchetele acoperite cu mușama. Ce chimie exista între suport și creativitatea artistică! Când am evoluat, din pionieri am devenit UTC-iști, și fetele aveau bricege. Nu să se apere. Pentru deschis conserve. Eventual de scrijelit un copac, cu inițiale și inimi străpunse de iubiri, dorite să rămână eterne... băieții! Pește, fasole, gulaș, șuncă, ăsta era meniul de bază. Ce gust avea parizerul!!! Nu se inventaseră conservele cu capacele trase de inel. Aveau o tablă… rusească, făcută la Galați, de rupeai lama cuțitului. Pâinea se dădea pe cartelă. Cine venea cu o conservă din carne de vită, primea aplauze. Nu o mânca pe furiș.
„Mai vino-n gara noastră mică…”
De unde mică acum? Să trecem la lucruri serioase. Modernizată în 1982, gara din Bacău a provocat punerea în practică a unui altfel de „stil” arhitectonic. De luat ca punct de referință gara din Constanța – tot este sezon estival – inaugurată în 1960. Bine venită și logică introducerea de trenuri care să ne ducă la Mare. Mai greu cu „poziționarea” în vagoane și timpul de așteptare. Poate că „Cireșarii” sau „Toate pânzele sus” nu se compară cu „Harry Potter”. Dar cine a copilărit în perioada „aceia”, șteasă cu buretele de unii, știe că n-a fost ciumă! Altfel n-am mai fi existat. Este bine că elevii și studenții au gratuitate la transportul cu trenul. Plăteam abonament când făceam naveta, la liceu. Aveam jumătate reducere. Noroc că mai departe a existat „nașul”, dar ăsta se schimba în funcție de Regională, la Triaj. Pe distanțe lungi, mai sigur era la vagonul poștal sau cu mecanicul de locomotivă. Pe câtă „corespondență” se dormea, la juma’ de preț, să fie primit!
Puțintică istorie nu strică
Taberele școlare oerganizate în perioada vacanței de vara – să vadă tot copilul Marea – erau accesibile! Stațiunea Costinești a fost gândită pentru liceeni și studenți. Costa cu 10 la sută mai mult față de pachetul mediu. În jur de 350 de lei ajungeau, în 1975, cu transport și masă, șase nopți de cazare. Cu supraveghere asumată din partea cadrelor didactice. Cei mai buni la învățătură primeau o reducere. Salariul mediu era pe la 1500 lei, conform statisticii, la oraș. La țară, abia dacă adunau ambii părinți, cu tot cu alocația copiilor, 1000 lei. O „zi muncă” la Colectiv se plătea, la sfârșitul anului, cu 7 lei, plus o cotă din producția obținută, după ce se dădeau dările la Stat. Exista totuși altă putere de cumpărare, permitivă. Și altă asumare a valorilor. Nu exista discriminare între oraș și sat. Nu venea nimeni dintre rude să dea cu sapa. Doar după cules. De aici niscavai invidie. Cine mergea în tabără? România era aceeași pentru toți! Verișorul de la oraș spunea da! Pentru verișorul de la sat era mult mai greu. Orătăniile din curte, iepuri, curci, gâște, cu tocat la rațe, saci de troscot pentru purceluși… spuneau Nu! Grija prea mare pentru necuvintătoarele țipătoare… și țopăitoare, înrobește. Și se spunea că munca înobilează!
Ultimele trenuri ale tineretului au fost organizate în 1990. Au dispărut și ele, după ce banii din conturile UTC-ului sau evaporat, iar hotelurile și spațiile, din patrimoniu, și-au găsit alți stăpâni. Astăzi numărul călătorilor s-a redus, o garnitură ajungând să aibă în componență, 2-3 vagoane. Nu s-a mai auzit nimic de progamul, promis tinerilor, de a călători în străinătate, cu bilete în circuit.
