Prima este de fapt o actualizare. Pe 2 februarie, de Ziua Internaţională a Cititului Împreună, mi-am vărsat oful, la Radio-România Actualităţi, în următorii termeni: „În şcoala românească, de prin anii 2000, nu se mai citeşte textul literar, ci doar se comentează” („Reporterii actualităţii”, ora 14, 40; reporter, Gabriel Pop). Desigur, sunt şi excepţii, dar în condiţiile în care manualul a devenit o povară (la propriu şi la figurat: nu mai este pus în ghiozdan sau în pupitrul băncii, ci într-un dulap din clasă), nu se citeşte nici măcar un fragment din opera literară supusă comentariului. Or se ştie că primul contact cu conţinutul unei scrieri este lectura acesteia.
Al doilea of este desprins din acel „Citim, citim, dar nu oricum!” Dintre cele patru calităţi ale lecturii: corectă, curentă, conştientă şi expresivă (învăţătorii şi profesorii de română ştiu la ce mă refer), în cel mai bun caz este rezolvată prima dintre ele. Nu este suficientă, spune bunul-simţ: cine ştie literele nu înseamnă că ştie ce a citit, după cum cine cunoaşte cifrele nu înseamnă că ştie matematică.
Al treilea motiv de nemulţumire ar trebui pus la rubrica „Ştiaţi că…?” Aşadar, o curiozitate: unele comune din România (chiar şi oraşe, mai mici) nu au o bibliotecă comunală/orăşenească. Nu vorbim de bibliotecile din interiorul şcolilor/liceelor. Ce zic primarii de pe-acolo? Dar intelectualii locului?
