Am citit cărțile domnului profesor Viorel Cruceanu dedicate „veacului încercărilor” din Africa de Nord și parcă am revăzut istoria României din ultimele trei decenii.
Avem în comun cu nordul Africii maniera în care marile puteri occidentale ne-au tratat transformându-ne în colonii. Ceea ce s-a întâmplat în Tunisia, Egipt sau Maroc între 1815 și 1914 s-a întâmplat în Europa de Est și, mai cu seamă, în România. Cartea ne lămurește asupra modului în care puterile coloniale se insinuau în țările africane: corupeau liderii, îi determinau să cheltuiască sume fabuloase pe diferite proiecte și, când rămâneau fără bani, erau împrumutați de băncile coloniale.
Se ajungea din nou la fundul sacului și, pentru a se recupera sumele împrumutate, se creau comitete de supraveghere financiară și se făceau reforme de tot felul. Tot ce însemna forță cu putere represivă – Armata, Poliția, Justiția – erau subordonate puterilor coloniale care le „reformau” în vreme ce alte reforme se produceau în Educație.
Puterea colonială avea nevoie să creeze elite intelectuale locale care să fie educate în ideea că indigenii sunt niște înapoiați care au nevoie de protecția Metropolei coloniale. În ultima etapă, europenii au construit căi ferate pentru a putea transporta resursele spre Metropolă și mărfurile din Europa spre colonie.
Când a fost cazul, militarii francezi sau englezi au înăbușit orice revoltă a indigenilor iar Justiția locală i-a condamnat pe cei care au îndrăznit să conteste autoritatea colonială. Uneori mai izbucnea câte o criză între țările europene atunci când vreuna încerca să se implice prea mult în colonia alteia. Atunci aveau loc negocieri în care se încheiau acorduri cu privire la împărțirea teritoriilor. Vă sună cunoscută această abordare?
Dacă vi se pare că seamănă prea mult cu ceea ce am trăit noi în ultimele trei decenii, să știți că nu e nici o coincidență!
