Există în viața fiecăruia dintre noi momente cruciale, când sănătatea și chiar existența noastră depind de curajul, profesionalismul, dar mai ales de spiritul de sacrificiu al unor semeni ai noștri. Cu atât mai mult acum, în această perioadă de foc pentru lumea întreagă. Cu atât mai mult, cu cât asistăm, de multe ori, nepăsători, absorbiți de problemele și grijile personale, la cei care încearcă să se implice, cu trup și suflet, pentru a smulge din ghearele morții vârstnici, tineri și chiar copii.

S-a vorbit și se vorbește – cu îndreptățire – în media despre doctori, cadre medicale, personal de îngrijire din prima linie. Ne-am uitat cu toții, îngroziți, pe toate canalele TV, la ceea ce se întâmplă în spitalele noastre mari din țară, unde personalul medical face tot ceea ce poate ca să salveze vieți, uneori cu prețul propriei vieți. Din păcate însă, se fac cel mai adesea referiri doar la spitalele din orașe mari, cu nume sonore, precum Suceava, Arad, Deva etc. Prea puțin vorbim și evidențiem eforturile unor asemenea medici și cadre medicale din localități mici din țară și mai ales din centre în care sunt internate persoane cu probleme neuropsihice. Unele dintre ele au ajuns aici după o viață de muncă și dăruire profesională exemplare: mai tinere sau mai în vârstă, oameni simpli sau intelectuali recunoscuți; bolile neuropsihice nu aleg: lovesc la întâmplare și nu putem decât să ne întrebăm „De ce tocmai mie, de ce tocmai lui sau ei?” Nu găsim răspunsuri de cele mai multe ori.

Despre un asemenea centru aș vrea să vorbesc, dar mai ales despre o mână de oameni care au reușit să țină piept, cu propriile forțe, timp de 18 zile de carantină, acestei grozăvii care se numește Coronavirus și care a pătruns nemilos și aici. Am simțit nevoia – în calitate de aparținător al unuia dintre beneficiari, dar și ca om aflat la catedră timp de 40 de ani – să aduc un cuvenit semn de recunoaștere publică a devotamentului acestor oameni, a capacității lor de a se dedica din toată ființa grelei misiuni asumate. Este vorba despre Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Dărmănești, județul Bacău, înființat cu 18 ani în urmă de medicul Mircea-Vasile Doran. Pe locul unei mine dezafectate, pe un pământ steril și părăsit, pe niște dărâmături, acest medic, venit din Banatul natal în Moldova noastră, a construit cu pasiune, pricepere și tenacitate (este adevărat, din bani publici, dar trecând prin hățișul birocratic și înfruntând tot felul de obstacole) un centru care adăpostește bolnavi neuropsihici.

Aliindu-și personalul medical și de îngrijire de la acea vreme și sprijinit de instituțiile în drept, l-a dotat după standarde înalte, a amenajat o gospodărie anexă, autofinanțându-se parțial, a îndrumat și susținut specializarea unora dintre salariați. A creat o oază de verdeață, de liniște, de supraviețuire chiar, în care cei internați aici s-au putut bucura de o viață ocrotită și de un tratament medical și uman. O echipă de englezi a vizitat Centrul, cu ani în urmă, și i-a acordat titlul de „Centru de excelență”.

Și iată cum se confirmă, încă o dată, că omul poate sfinți locul, deschizând căi spre lumină atunci când dovedește determinare, empatie și dedicare pentru cei care se află în suferință și neputință. De bună seamă că asemenea medicului Mircea Doran vor fi fiind și alții în țară, dar sunt prea puțin cunoscuți, promovați și onorați. Știm că ei nu așteaptă acest lucru, dar gestul de recunoștință rămâne o datorie de netăgăduit.

 Din păcate, nenorocirea declanșată de pandemia COVID-19 nu a ocolit nici acest centru, căci în data de 25 aprilie, la intrarea în carantină a celor 30 de salariați, împreună cu medicul Mircea Doran, s-a descoperit un focar de infecție COVID-19. Rând pe rând, bolnavi și salariați au fost internați în spitalele de sprijin de la Onești, Bacău și Buhuși. Dar cei mai mulți infectați au rămas pe loc. Cu aceștia s-au luptat, pe viață și pe moarte, medicul Mircea Doran şi puținii salariați rămași în unitate, după internarea în spitalele numite mai sus, a celorlalți din echipă. Au fost zile de foc, în care această mână de oameni au reușit, cu un curaj eroic și cu o stăpânire de sine rar întâlnite, să țină situația sub control. Mă întreb și eu, ca atâția alții, dacă situația nu ar fi fost cu mult ușurată în cazul în care experiența profesională a medicului M. Doran, probată în atâtea situații dificile, ar fi fost valorificată, permițându-i-se să revină în instituție la momentul depistării primilor bolnavi. Fără îndoială, ar fi răspuns cu promptitudine, după cum însuși a mărturisit. Se impune, așadar, o luare aminte și la astfel de situații!

Chiar și în această urgie, viața își urmează cursul, grație celor care au rămas pe metereze până la capăt. Acestor oameni cu suflet de înger, care au rezistat cu stoicism, timp de 18 zile, le datorăm prețuire și recunoștință pentru vrednicia și omenia fără seamăn, dovedite cu prisosință.

Prof. dr. Cristina Popescu,

din Moineşti

 


PUBLICITATE