La 5 ani după Unirea Principatelor Române, guvernul condus de Mihail Kogălniceanu în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a făcut primul pas pentru modernizarea statului român. Anul acesta se împlinesc 155 de ani de la prima Reformă agrară, prin care țăranii clăcași erau eliberați de obligații față de boieri, fiind împroprietăriți cu pământ. Legea a fost promulgată în august 1864. Atunci Domnitorul proclama: „Claca este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre!”. Loturile erau distribuite în funcție de numărul de vite deținute, țăranii urmând să le răscumpere, achitând timp de 15 ani o anumită sumă. Terenurile expropriate nu trebuiau să depășească 2/3 din suprafața moșiilor boierești.

Subiectul cel mai mediatizat în Deșteptarea după 1990 a fost cel al propietății. În toate formele. Proprietatea asupra terenurilor agricole a fost unul dintre ele. Legea nr 18 din 19 februarie 1991, (Legea fondului funciar) și Legea nr 1 din 12 ianuarie 2000, au modificat în câțiva ani modelul comunist, care timp de 40 de ani a trecut suprafețele agricole în proprietatea statului.

Sate uitate, pământuri nelucrate, legi întârziate

Pentru agricultorii băcăuani și nu numai, sfârșitul de an 1990 a venit cu incertitudini. Organizarea era tot cea de tip cooperatist însă liberalizarea prețurilor și inflația au dat leul peste cap. Legea fondului funciar se afla tot în fază de proiect. Era necesară, ca o reparație pentru „marea confiscare” a terenurilor după modelul rusesc. Era necesară o lege privind proprietatea asupra pământului și o nouă lege a pensiilor pentru agricultori. „Pământ, vite, păduri, credință, libertate – totul fiind confiscat, catastrofa neoprindu-se aici” consemna economistul Gheorghe Epuran în ziarul din 27 noiembrie 1990. „Lipsa proprietății a condus la lipsa interesului și la pierderea în bună parte a tradițiilor: tinerii au părăsit satele și s-au îndreptat către industria gigant-falimentară a orașelor, actuala țărănime fiind îmbătrânită, neîncrezătoare și lipsită de mijloace.”

În acele zile, proaspeții noștri aleși prin vot erau interesați să-și consolideze puterea politică.Țăranului i s-a promis inițial un lot de pământ, pentru subzistență. Prima vizită a unui oficial de la București, consemnată în Deșteptarea după 1989, a fost cea a lui Petre Roman, prim-ministru al Guvernului României, pe 6 aprilie 1990. Acesta a coborât dintr-un avion al companiei LAR, însoțit de Paul Cornea, ministru-adjunct la Ministerul Învățământului. Oaspeții au fost întâmpinați la Aeroportul Bacău de Viorel Hrebenciuc, prefectul județului, și Gheorghe Popa, președinte C.J.P.U.N.(Consiliul Județean Provizoriu de Uniune Națională) Bacău. Au vizitat împreună câteva întreprinderi importante pentru economia județului: Fabrica de Confecții, pe locul căreia funcționează astăzi un complex comercial, Întreprinderea de Avioane, Întreprinderea „Avicola” și Institutul de Subingineri. Ion Iliescu avea să ajungă abia pe 2 noiembrie în orașul nostru, Bacăul fiind la fel de neiluminat și cu rafturile din magazine goale, ca pe vremea când se dădea hidrotehnist dizident.

Noi vrem pământ!

Pe 28 februarie 1991 este publicat în Deșteptarea, conform art. 11 din Legea fondului funciar, Regulamentul de constituire a comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, modului de atribuire a titlurilor de proprietate și punerea în posesie a proprietarilor. Tot în baza acestei legi, se înființa Banca Agricolă, iar unitățile agricole de stat deveneau societăți comerciale și foștii proprietari ai terenurilor, acționari.

În sfârșit, majoritatea agricultorilor a primit pământul confiscat sau „cedat de voie bună”. Mai bine spus moștenitorii lor. Divizat, fiecare pe unde a demonstrat că l-a avut, să nu mai poată fi lucrat intensiv, științific. Puțini au mai dat cu sapa, cultivându-l prin forțele proprii odată ce l-au primit. Majoritatea l-au arendat sau l-au vândut mai târziu. „Puneți în funcțiune sistemele de irigații” a fost una dintre doleanțele celor care au înființat primele asociații agricole. Cine să le pună? În anii care au urmat s-a distrus și ce mai era. CAP-urile au fost primele vandalizate. Au dispărut animalele, acoperișurile grajdiurilor, cercevelele și geamurile, utilajele agricole. Au fost scoase la licitație și cumpărate la a doua, a treia strigare, pe nimic. Nou înființata Bancă Agricolă, societate pe acțiuni, fiind de stat, puterea politică a impus acordarea unor credite neperformante către diverse societăți fantomă, bani care numai pentru agricultură nu au fost folosiți.Creditele nu au mai fost recuperate, aducând banca în stare de faliment. Prejudiciul total a fost de peste 800 de milioane de dolari, pe care le-au plătit tot contribuabilii.

Aruncatul cu prăjina

Majoritatea viilor s-au uscat sau au devenit arătură. Livezile, lemn pentru foc. Zeci de mii de prăjini au rămas pârloagă, mai ales în jurul satelor. O prăjină, în funcție de regiune, are între 180-210 metri pătrați. Adică intră cam 50 la un hectar. Asta așa, pentru a face o vizualizare. Desființarea întreprinderilor și închiderea multor mine, i-a determinat pe tinerii, deveniți maturi și cu familii, să revină de unde au plecat. Mulți dintre copiii lor au ales însă calea pribegiei. Abia după mai bine de un deceniu am început să ne dumirim ce s-a întâmplat, când mai bine de o treime din terenul agricol avea stăpâni din afara granițelor noastre, cumpărat pe nimic. Conform statisticilor, în anul 2000, 40,6% din populația României lucra în agricultură.

În 2004 apare legea prin care se înființează Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA), cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat. Din 2005 urma să producă efectele prevăzute pe plan intern, pregătind și structura instutițională necesară gestionării fondurilor europene de sprijin, finanțate începând de la 1 ianuarie 2007 din Fondul European pentru Garantare în Agricultură (FEGA). Subvențiile se acordau sub formă de plăți directe la hectar, gestionate de Sistemul Integrat de Administrare și Control (IACS). Mulți nu au înțeles mecanismele comerciale ale Politicii Agricole Comune din UE și programele de finanțare. De aici deturnările de fonduri și utilizarea lor în alte scopuri, soldate cu condamnări penale și impunerea restituirii banilor. La nivel de an 2019 suntem paradoxul Europei. Avem cele mai mari societăți (asociații) agricole, unde utilajele sunt conduse prin satelit și cele mai multe gospodării care practică agricultura de subzistență, unde porcul este pușcuța cu bani a familiei.

Nu ne dă nimeni de pomană

Comunitatea Europeană oferă subvenții nerambursabile tocmai ca să învățăm să pescuim. Sa nu stăm cu mâna întinsă pe la porți străine.În paginile ziarului Deșteptarea au fost consemnate toate etapele acestei tranziții prelungite. Numai că producătorii noștri nu sunt ajutați tocmai de instituțiile statului în care trăim.„Înverzirea productivă”, acele alimente eco sau bio cum le mai spunem, la care folosim mai puține pesticide sau deloc, aduce un preț mai mare la raft, dar și costurile sunt mai mari. Importăm din toată lumea produse la jumătate din prețul nostru de producție și ne mirăm de ce acolo sunt așa de ieftine? Răspunsul este foarte simplu: „acolo statul subvenționează masiv agricultura. În România combustibilul are un preț la arat, și niciodată mai mic sau egal la recoltat. Când ajungem să vedem și la noi o bătaie pe străzi cu roșii, nu cu jandarmii, ca în Bunol (la 40 km de Valencia, Spania), dacă nu te înduri să arunci cu un ou, la discursul unui politician care a trecut prin toate partidele și își votează pensii nesimțite?

Preferi să te îneci cu gălbenușul, drept scuză că taci. Deșteptarea !!!

Alte articole