Oamenii au nevoie de poveşti, de spectacol, altfel viaţa, care, oricum, nu e de ajuns (cărţile sunt o dovadă, literatura fiind o mărturisire că viaţa-i insuficientă, aşa credea Fernando Pessoa), devine cumplit de searbădă. Cum sălile de spectacole sunt închise, unii „glumeţi” s-au gândit să facă ei nişte petreceri, de să vuiască locul şi să îi vadă tot poporul, astfel că le-au şi transmis live pe Facebook, distracţia costându-i destul de mult, pentru că prostia e singurul lucru infinit din lumea reală. Live pe Facebook se întâmplă multe acum, chiar tragedii filmate în direct de fel de fel de inconştienţi, de exhibiţionişti. De capete seci!
Acum, trecând la lucruri serioase, e bine să nu uităm că teatrul rămâne singura artă vie, fiind un adevărat serviciu public. Teatrul se împlineşte, în primul rând, printr-un sentiment comunitar, prin bucuria de a fi împreună, actori şi spectatori, respirând acelaşi aer, împărtăşind aceleaşi trăiri, emoţii. Ne lipseşte mult acest contact direct acum, înregistrările şi transmisiile online ale unor spectacole, din trista perioadă a stării de urgenţă, fiind nişte surogate. Poate că aşa oamenii îşi vor da mai bine seama de cât de importanţi sunt artiştii şi arta în viaţa noastră, şi îi vor iubi şi respecta mai mult pe cei care le dăruiesc clipe plăcute, adevărată bucurie.
Spun asta fiindcă multă vreme actorii, mai ales ei, au fost priviţi doar ca nişte simpli ghiduşi, măscărici, meseria lor, atât de grea, de fapt, fiind considerată una neserioasă. Rândurile scrise de un bun publicist, Constantin Graur, în 1908, la moartea unei cunoscute actriţe din epocă, Fany Tardini, sunt elocvente în acest sens: „Publicul nostru nu recunoaște actorilor decât o valoare de întrebuințare. Artistului plătești biletul – n-ai sau nu poți inventa vreun motiv să intri gratis – atâta timp cât te amuzează. După aceea, contul e lichidat. Să păstrezi o amintire recunoscătoare celui care te-a amuzat ? Haida-de! De ce nu, atunci, și zarzavagiului care ți-a servit pătrunjel și muscalului care te-a dus la șosea și alegătorului care ți-a dat votul? ”
E drept, nici aducerea aminte, nici recunoştinţa şi nici respectul, pentru cineva sau ceva anume, nu ne caracterizeză. Pentru că totul e luat în uşor la porţile Orientului nostru, despre orice se poate râde gros, băşcălia ieftină fiind cea mai răspândită printre români, ca o adevărată molimă. Totul e aruncat în derizoriu, nimic nu e durabil. Românii par a avea o structură profund negativistă şi o mare vocaţie, o voluptate a denigrării. Au spus-o mulţi oameni importanţi, scriitori, filosofi, gânditori de seamă, dar, de fapt, cine îi ia cu adevărat în seamă pe aceştia? Modelele (cele false) sunt în altă parte în zilele noastre, în niciun caz din rândul oamenilor de valoare. Şmecherii, descurcăreţii, cei care au făcut averi peste noapte (prin furt, mai precis), marii demagogi şi manipulatori, speculanţii şi profitorii de cea mai joasă speţă, ei sunt personajele principale ale acestor sumbre timpuri. Ei sunt şi cei mai aroganţi şi gălăgioşi, ieşind mereu în faţă, cu orice prilej. În vreme ce oamenii buni, cei cinstiţi, corecţi, „duc tava”, cum se spune în teatru.
Mă gândeam că, poate, în faţa acestui teribil duşman ce ne atacă perfid acum, a incertitudinii în care trăim, oamenii îşi vor aminti de condiţia lor dintotdeauna, una fragilă. Fragilitatea condiţiei umane e singurul nostru adevăr comun şi asta ar trebui să ne apropie.
