Aminteam, zilele trecute, de jurnalul lui Vasile Th Cancicov, ținut în timpul ocupației germane din Primul Război Mondial. Este o lectură obligatorie pentru orice politician, mai ales în acest an al Centenarului, pentru că oferă, între altele, o imagine realistă asupra patriotismului național față în față cu instinctul de autoconservare al românilor.
Spune autorul la un moment-dat că germanii se declară mulțumiți de modul în care au fost primiți în România ocupată. “Nici o dezordine nicăieri, nici un act de nesupunere, nici un act de violență contra vreunui militar”, scria el în decembrie 1916.
Și amintește că, înainte de intrarea României în război, dacă la cinema apărea pe film un soldat neamț izbucneau huiduieli, “dacă în public apărea un german, era provocat și luat la bătaie, o vorba nemțească să fi auzit, că scandalul era gata”.
Eroismul de mahala s-a văzut și în momentul în care Bulgaria atacă România iar bucureștenii se răzbună luând la bătaie zarzavagiii bulgari din piețe.
Să ne amintim și că în timpul războiului a existat o singură trupă de partizani care a luptat în spatele frontului: cea a lui Victor Popescu și care era în permanență în pericol de a fi trădată de compatrioți.
În paranteză să notăm că preotul care l-a vândut pe Popescu germanilor în 1917, îl va reclama în 1948 comuniștilor că face “propagandă contra regimului”.
Dar, ne explică Vasile Cancicov, românul este «cuminte»: “dus în război pentru iluzia unei măriri a țării, s-a entuziasmat și a devenit agresiv cu dușmanul. Bătut în luptă și învins, se supune îngenuncherei fără a murmura”.
Decis să rămână în București, Vasile Cancicov va vedea cum dezastrul militar care se anunță duce la degringolada politică. Cum Capitala este abandonată, funcționarii guvernamentali și bogătașii fugind spre Moldova cu trenuri la care nu aveau acces oamenii de rând, cum ofițerii “de familie bună” refuză să se supună ordinelor de a se prezenta la unități și se ascund ca să nu fie luați pe front, așteptând ca Bucureștiul să fie ocupat de armata nemțească.
Dar cel mai tragic, el îi vede pe chibiții politici filo-germani sărbătorind înfrângerea trupelor române și plănuind ca după victoria finală a nemților, să nu mai permită accesul în Capitală politicienilor care au pornit războiul contra Puterilor Centrale: “decât să se întoarcă oamenii aceia, care au avut naivitatea să creadă într-o România Mare, mai bine nemții, ungurii, bulgarii și turcii să batjocorească în Capitală căminurile celor care s-au dus să lupte. Decât un drapel român pe Palatul Regal, cu un Brătianu în București, mai bine drapelul german pe casa lui Take Ionescu, și el afară din România”.
Uitați-vă în jur: lucrurile nu s-au schimbat deloc într-o sută de ani. Nici n-am învățat nimic și nici nu ne-am transformat în vreun fel deși am trecut prin atâtea tragedii. Suntem dezbinați, ne urâm unii pe alții, și, pentru o mică satisfacție personală, suntem în stare să sacrificăm orice, chiar și un ideal național.
