Din nou, rezultatele de la evaluarea naţională a elevilor au fost dezamăgitoare, ceea ce ne arată care este stare reală a sistemului de învăţământ de la noi. Dintre toate relele şi neajunsurile, problema abandonului şcolar mi se pare cea mai gravă. Da, „ţara te vrea prost”, nu ai cum să nu te gândeşti la asta, pentru că se ştie că statul lucrează mai uşor cu oameni needucaţi, cu o mulţime nediferenţiată, amorfă, fără individualităţi. Cu o turmă, pe care o manipulezi, o modelezi cum vrei, o stăpâneşti fără mari eforturi. Puterea nu are nevoie de oameni deştepţi, cu personalitate, instruiţi, cu spirit critic, creativi. Deşi, în lumea asta tot mai incoerentă, mai centrifugă, nebună şi agresivă, doar prin cultură şi educaţie mai poate fi salvat ceva. Un om cult şi educat poate să spună nu, să ia atitudine, să protesteze, iar puterii nu-i place asta. Ea vrea supuşi cuminţi, pe care-i duce cu vorba, cu promisiuni deşarte. Deşi văd toate aceste lucruri, pentru că sunt evidente, continui să cred, nesmintit, în cultură şi educaţie, pentru că ele aduc un plus de umanitate într-o lume plină de cruzime, pot să arunce punţi între oameni, să construiască relaţii noi. Fără astfel de relaţii, paşnice, benefice, locul în care trăim ar fi unul terifiant, un coşmar, ca în filmele lui Hitchcock. Mi-a zburat gândul la cineastul care a fost marele maestru, greu de egalat, al suspansului, al umorului negru şi al uimitoarelor trucaje, fiindcă am revăzut, acum câteva zile, la televizor, filmul care îi era dedicat, şi în care străluceşte un mare actor al acestor timpuri, Anthony Hopkins, alături de el jucând şi o actriţă de excepţie, Helen Mirren. Nici că se putea o distribuţie mai inspirată, mai reuşită. Pentru că Hopkins este şi el un personaj extrem de complex, de ciudat şi în viaţa reală, aşa cum era şi Hitchcock, cu geniul său, cu toate bizareriile, fobiile sale, cu farsele atroce pe care le punea la cale.
Mă uit la chipul distins al actorului, la alura sa de lord, la privirea lui teribil de albastră, şi-i admir subtilitatea jocului, ironia subţire, multele nuanţe obţinute cu maximum de economie de mijloace. Dar Sir Anthony Hopkins are şi alte pasiuni, care i-au sporit celebritatea, în tinereţe compunând muzică. Nu i-a prea plăcut însă şcoala, dar avea talent pentru actorie, şi norocul i-a surâs când i-a cunoscut pe Richard Burton şi Laurence Olivier. Care i-au trezit interesul pentru teatru, l-au stimulat şi l-au trimis să studieze, deşi el nu prea avea apetenţă pentru asta. Pentru tinerii aflaţi în formare şi în căutarea unui drum în viaţă, cea mai mare şansă este să cunoască nişte oameni de valoare, să stea în preajma lor. Fără astfel de întâlniri destinale, care te transfigurează, e greu de spus ce ar fi devenit unii oameni, astăzi celebri. Hopkins este un exemplu al unui om care a ştiut să se autodepăşească, să se disciplineze, cu timpul. A renunţat la băutură (care aproape l-a omorât, după cum o recunoaşte), şi-a învins pornirile antisociale, viciile, şi-a mai domesticit apăsătoarea însingurare, a scăpat de stările depresive, ajutat şi de a treia lui soţie, o actriţă columbiană, mai tânără cu vreo 20 de ani. Înzestrată cu o fire foarte optimistă şi, în plus, cu talentul de a cheltui banii celebrului ei soţ, după cum o spune chiar acesta, cu mult umor.
Hopkins, care are peste 8o de ani, este un model al schimbării salvatoare (el afirmă că „să nu te schimbi e o prostie”), el reuşind, printr-un riguros program (face mult sport de întreţinere acum), să-şi învingă demonii şi să redescopere plăcerea de trăi. Unul dintre acele modele de care cei tineri au atâta nevoie.
Schimbări salvatoare
