Am spus de multe ori că sunt foarte rezervată în legătură cu utilizarea Facebook-ului. Am un cont pe care nu-l folosesc decât ca să mă informez, pentru că am o firească și necesară curiozitate profesională, lucrând în presă de o viață, dar de postări personale nici nu poate fi vorba. Cele mai multe, dintre acelea pe care le văd, sunt ridicole, penibile, urmate de comentarii la fel. Iar altele nu sunt altceva decât dejecții, scurgeri ale unor minți malformate. E o cantitate enormă de toxicitate în mediul acela, trebuie să ai anticorpi puternici când te apropii de el. M-am întrebat adesea: oare în ce ungher al ființei cuiva stă atâta mizerie, atâta neagră răutate, cruzime, grobianism îngrozitor, sete de răzbunare, frustrări, neputințe? Cum de nu-i fac rău acelui individ cumplitele miasme, gazele otrăvitoare care-i ies din propriile străfunduri?
Violența aceasta a limbajului într-un spațiu public, venită din partea unor inși care nu au autocenzură, nu este oare un cumplit abuz, un atentat la bunul-simț, la decență, la civilitatea raporturilor interumane? Și ceea ce mă intrigă teribil este să văd cum slobozesc vorbele unii așa-zis formatori de opinie, indivizi care scriu în presa online, au bloguri etc. Și care cred că fac pamflet, bieții de ei, habar neavând cât de greu e genul, reprezentat strălucit de câțiva mari scriitori și gazetari ai neamului: Dimitrie Cantemir, cronicarii munteni, Heliade Rădulescu, C.Bolliac, Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Goga, inegalabilul Arghezi, N.D. Cocea („fără mănuși, fără milă!” era deviza lui), Pamfil Șeicaru, Petre Pandrea, și, venind în zilele noastre, Mircea Dinescu, C.T. Popescu etc. Pamfletul e „arta de a spurca frumos”, spunea, foarte inspirat, într-o formulă memorabilă, criticul Nicolae Balotă. Din păcate, specia a degenerat rău de tot în zilele noastre, când oricine își dă drumul la gură și înjură cum îi vine, după aversiunile, antipatiile pe care le are, sau după cum este asmuțit, plătit, susține că face pamflet. Nici mai mult, nici mai puțin, de parcă orice mardeiaș cu vorbele, orice marțafoi cu un lexic colorat, viperin, iute la mușcătură, ar putea spune ceva inteligent, ironic, cu adresă satirică, și asta în scopuri morale, nu-i așa? Pentru că, râzând îndreptăm moravurile, se știe care-i treaba genului satiric. Iar pamfletul se poate intersecta cu satira, la un moment dat. Îți trebuie însă mult talent și inteligență artistică pentru a alege cuvintele, trebuie să le simți carnea și aromele suave sau tari, moliciunea sau forța, dulceața sau amăreala, catifelarea sau duritatea, să le mângâi sau să le biciuiești, e nevoie de ironie subțire și nu grosieră, de mult umor, pentru a scrie un pamflet reușit. Creație de limbaj, inventivitate, asta vrei să găsești într-o „înjurătură artistică”, pe care poți să o admiri chiar când ești subiectul acesteia. Restul sunt doar reziduri neinteresante, scăpate din niște minți pedestre. Bășcălie groasă, miștocăreală de gang. Nu „înjurând ca porcul”, cum o zice, în felul lui frust, dar expresiv și cu haz, poetul Mircea Dinescu, ajungi pamfletar. Ai nevoie de un anumit temperament pentru asta, unul de foc, apoi de spirit, farmec și de idee. De elemente de ficțiune, necesare oricărei creații. Altfel nu ești decât unul care înjură aiurea, care dă mereu din gură pentru că are plăcerea vorbei groase și a calomniei, nefiind în stare să construiască nimic.
Să spurci frumos e o artă
