Un stat care nu își asumă forma de guvernământ nu este instabil. Este nesigur pe sine.
Pe 30 decembrie, în România, se întâmplă ceva straniu: nu se întâmplă nimic.
Deși, teoretic, este Ziua Republicii, statul român preferă să tacă. Nicio ceremonie. Nicio declarație oficială. Nicio reflecție publică asumată. Doar o liniște stânjenitoare, ca și cum republica ar fi o greșeală pe care sperăm să nu o observe nimeni.
Această tăcere nu este întâmplătoare. Ea spune mai multe despre relația României cu propria istorie decât o mie de discursuri festive. Nu e vorba de lipsă de interes public, ci de o incapacitate structurală de a separa forma de guvernământ de traumele secolului XX. Republica a devenit, în imaginarul colectiv, sinonimă cu comunismul, iar comunismul — cu răul absolut. Printr-un transfer simbolic greșit, republica însăși a fost pusă sub semnul vinovăției.
Republica nu s-a născut într-un vid moral
Abolirea monarhiei, la 30 decembrie 1947, a avut loc într-un context de presiune externă sovietică și de ocupație politică internă. Este un fapt istoric incontestabil. Dar a reduce acel moment la o „ruptură absolută” între un trecut democratic și un prezent dictatorial este o simplificare confortabilă, nu un adevăr.
Pentru că, dacă privim onest secolul XX românesc, constatăm ceva mult mai incomod: dictatura comunistă nu a fost prima dictatură a României moderne. A fost a patra.
Succesiunea este limpede:
-
Dictatura regală a lui Carol al II-lea (1938–1940), cu partide desființate, cenzură, represiune politică;
-
Statul Național-Legionar (1940–1941), un regim fascist, violent, antisemit, anarhic;
-
Dictatura militară a lui Ion Antonescu (1941–1944), aliată cu Germania nazistă, responsabilă de crime de război;
-
Dictatura comunistă (1947–1989), totalitară, ideologică, represivă.
A spune acest lucru nu înseamnă relativizarea comunismului. Înseamnă refuzul unei minciuni comode: aceea că monarhia ar fi fost, prin definiție, un garant al democrației. Nu a fost.
Monarhia română și sfârșitul mitului inocenței
Monarhia română interbelică a produs atât momente de modernizare, cât și derapaje autoritare grave. Carol al II-lea nu a fost o anomalie, ci rezultatul unui sistem care permitea concentrarea puterii într-o singură mână. Abdicarea forțată a lui Mihai I, în 1947, a venit după un deceniu în care instituțiile democratice fuseseră deja pulverizate, mai întâi de rege, apoi de extremiști, apoi de militari.
Aceasta este partea de istorie pe care monarhismul contemporan o ocolește cu grație. Se vorbește mult despre „România care ar fi fost”, mai puțin despre România care a fost, efectiv.
Monarhia nu a fost răsturnată dintr-un paradis constituțional. A fost înlăturată dintr-un stat deja epuizat instituțional.
De ce ne e rușine cu republica?
După 1989, România a avut ocazia rară de a face ordine în simboluri. Putea condamna comunismul fără echivoc și, în același timp, putea păstra și afirma republica ca formă de guvernământ legitimă, europeană, firească. N-a făcut-o.
În schimb, a ales ambiguitatea. Republica a fost menținută ca formă de guvernământ, dar dezbrăcată de orice dimensiune simbolică pozitivă. Nu avem Ziua Republicii. Nu avem un discurs republican coerent. Nu avem educație civică serioasă despre ce înseamnă republica ca proiect politic.
Avem, în schimb, o nostalgie monarhică difuză, disproporționată față de realitatea socială și politică.
Monarhiștii: minoritari numeric, majoritari simbolic
Monarhismul românesc este un fenomen curios. Electoral, este insignifiant. Social, este marginal. Dar mediatic și simbolic, este omniprezent. De ce?
Pentru că monarhia funcționează ca refugiu imaginar. Ea nu cere soluții, nu cere responsabilitate, nu cere programe politice. Oferă doar o promisiune vagă: „altfel ar fi fost mai bine”.
Este o formă de nostalgie fără cost.
În realitate, nu există nici bază constituțională; nici voință populară; nici mecanism juridic credibil pentru restaurarea monarhiei.
Există doar zgomot.
Casa Regală: instituția care nu ar trebui să existe
Aici paradoxul devine grotesc. România, republică constituțională, finanțează și tolerează o entitate numită „Casa Regală”, deși nu există rege; nu există dinastie în sens juridic; Constituția nu recunoaște această instituție.
„Casa Regală” funcționează ca un hibrid straniu: nici ONG, nici instituție publică, nici simplu simbol cultural. Este rezultatul unui compromis nespus între stat și nostalgie.
În orice republică matură, o asemenea ambiguitate ar fi fost rezolvată demult. La noi, este întreținută dintr-o combinație de vinovăție istorică și lipsă de curaj politic.
Republica nu este o pedeapsă istorică
Republica nu este un accident. Este forma de guvernământ a majorității statelor europene. Este un cadru, nu o ideologie. Poate adăposti democrații solide sau dictaturi atroce — exact ca monarhia.
A confunda republica cu comunismul este o eroare de logică istorică.
A refuza să sărbătorești republica din cauza comunismului este ca și cum ai refuza să sărbătorești libertatea pentru că a fost încălcată.
Ce ne lipsește, de fapt
României nu îi lipsește un rege. Îi lipsește curajul de a-și asuma republica.
Îi lipsește capacitatea de a spune, fără ezitare: da, am avut dictaturi, inclusiv sub monarhie; da, suntem republică; și nu, republica nu este vinovată pentru crimele secolului XX.
Republica ca maturitate, nu ca revanșă
O republică nu se definește prin ziua în care a fost proclamată, ci prin modul în care este trăită. Dar absența unei Zile a Republicii spune ceva esențial: România nu și-a încheiat încă socotelile simbolice cu trecutul.
Atâta vreme cât vom fugi de republică de frica comunismului și vom idealiza monarhia de frica responsabilității, vom rămâne într-un prezent suspendat.
Nu avem nevoie de o restaurare.
Avem nevoie de o asumare.
