Nu am mai văzut de mult timp atâtea magnolii în oraș, care parcă au explodat, țintuindu-ți privirea cu uluitoarea lor frumusețe. Cele mari, cu petale cărnoase, colorate în roșu și alb, sunt un adevărat spectacol, un festin de grație. În fiecare dimineață, în drum spre redacție, stau pironită locului minte în șir să le privesc, să-mi umplu ochii de frumos. Îmi iau astfel o bună doză de energie și mă încarc cu poftă de lucru, totul părându-mi-se mai ușor în ziua pe care o încep așa. Nu e deloc complicat să facem un astfel de exercițiu cât mai des, pentru că, „ am ajuns foarte înapoiați și foarte puțin știutori în a ne înfrumuseța existența”. În marea de agresivitate, de abrutizare și vulgaritate care ne înconjoară e greu să mai găsești o insulă de calm, de unde să poți contempla lucrurile, să meditezi, să-ți remontezi moralul, redescoperind plăceri uitate. Într-o epocă de confuzie generalizată, de aberații, de asalt al fake-urilor, luciditatea, echilibrul, moderația. civilitatea sunt valori din ce în ce mai greu de găsit la semenii noștri. Mie, moderația și simțul relativului mi se par calități de excepție, pe care le apreciez în mod special, asociindu-le și cu umorul, un ingredient minunat care dă o savoare aparte dialogurilor între oameni inteligenți. Mai cu seamă dacă ei dețin și arta autoironiei, neluându-se prea mult în serios. Îmi plac oamenii flexibili, maleabili, veritabile „trestii gânditoare”, fanaticii fiind, dintotdeauna, un gen nefrecventabil pentru mine. Iar în vremurile astea care se deșiră, se destramă sub ochii noștri, punând umanitatea în mare pericol, am nevoie să aud și să văd și oameni optimiști. Senini, echilibrați, cu un scepticism surâzător, în stare de abile, deștepte compromisuri, menite să salveze valorile esențiale, iată oamenii spre care gravitez. Admir oamenii care au un univers al lor, o viață interioară bogată, pasiuni, creativitate, fiind străini de sentimente josnice. Așa cum socotesc că este invidia, de pildă. Și am văzut pe mulți îngălbenindu-se de sucurile ei otrăvite, chircindu-se într-o expresie dizgrațioasă, torturați de sentimentul de ciudă neagră. Mi-e greu să-i înțeleg, fiindcă eu am crezut mereu în unicitatea ființei, în timbrul, stilul personal.
Ce lucru extraordinar, reconfortant întru totul, revigorant este să întâlnești astfel de oameni! Buni, în primul rând, cu suflet mare, generoși, empatici, cu o vie sensibilitate. Care au tact, blândețe, ferindu-se de a jigni, de a răni pe alții, în acest timp în care haterii se înmulțesc și acționează în haită. Ura este o boală devastatoare, care îți afectează toate organele vitale și, mai ales, îți zbârcește, îți usucă sufletul. În ce mă privește, totdeauna i-am considerat proști pe oamenii răi, și iată că rezultatele unor recente cercetări îmi dau dreptate, concluzionând că oamenii cu un IQ ridicat sunt cei buni, înzestrați și cu inteligență emoțională.
Recurg, în încheiere, la spusa unuia dintre autorii mei preferați, Al. Paleologu, care-mi întărește convingerile: „Realitatea cea mai de preț, repet, realitatea, este sufletul. A nu ți-l «pierde» , a ți-l salva, a ți-l mântui, e dintotdeauna marea temă a conduitei morale și a soteriologiei, fie de natură laică, fie religioasă. Nu există nenorocire mai mare decât cea de a-ți «pierde sufletul»; a nu înțelege asta, a fi indiferent la pierderea propriului suflet e pur și simplu imbecilitate; imbecilitatea nu e niciodată o scuză, ci o circumstanță agravantă”.
Realitatea la care merită să ții
