În „Jurnal de scriitor”, răspunzându-i unui individ care-l „ataca” grosolan, semnând însă cu un pseudonim, F.M. Dostoievski scria: „Sunteţi un mascat, leit ca aceia care umblă la sărbătorile de iarnă. Şi mai ştiţi ceva? Nicio singură clipă, cât de mică, nu m-am lăsat indus în eroare; imediat mi-am dat seama cine se ascunde sub mască şi resimt o mare satisfacţie, căci de aici vă văd nasul lung: eraţi sigur că voi lua drept faşă adevărată o mască de clovn de pe un afiş. Să mai ştiţi că v-am răspuns puţin cam ireverenţios numai pentru că l-am recunoscut imediat pe cel travestit”.
În aceeaşi notă, dar mult mai virulent, în Parerga şi Paralipomena. Omisiuni şi adăugiri, Arthur Schopenhauer nota despre aceeaşi dubioasă specie de critici care, ascunzându-se după un pseudonime straşnic păzite, săvârşesc adevărate ticăloşii morale, transformând binele în rău sau viceversa: „Netrebnicule, spuneţi numele! Căci nici un om cinstit nu atacă, deghizat şi mascat, oameni care merg cu chipul descoperit. Numai măscăricii şi ticăloşii se dedau la aşa ceva.
Deci, netrebnicule, spune-ţi numele! (…) Cel ce nu-şi spune numele este o canalie; acesta trebuie să fie cuvântul de ordine printre toţi scriitorii oneşti. Şi, dacă mai târziu, unul dintre aceştia din urmă va reuşi să-i smulgă capa ce-l face invizibil vreunuia dintre neisprăviţii care a trecut prin furcile caudine şi, apucându-l de ureche, îl va aduce la lumina zilei, păduchele astfel dat de gol va stârni cea mai straşnică veselie”.
În „România literară”, Ioana Pârvulescu prezintă o altă perspectivă a pseudonimului, ca artă a camuflajului: „În vremurile în care scrisul era o meserie mai primejdioasă decât astăzi, fiindcă îţi putea aduce nu numai batjocura, ci şi oprobriul public, exilul, închisoarea sau chiar moartea, pseudonimul ţinea de arta camuflajului. Uneori se ascundeau sub gluga numelui care te face nevăzut şi îndrăgostiţii”. Perspectiva pozitivă poate fi extinsă însă şi asupra unor pseudonime devenite veritabile renume în istoria literaturii: Daniel Defoe (Daniel Foe), George Orwell (Eric Arthur Blair), Guillaume Apollinaire (Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky), Lewis Carroll (Charles Lutwidge Dodgson) Mark Brandis (Nikolai von Michalewsky), Mark Twain (Samuel Langhorne Clemens), Michael Innes (J. I. M. Stewart), Molière (Jean-Baptiste Poquelin), Novalis (Friedrich Leopold), Pablo Neruda (Neftali Ricardo Reyes Basoalto), Tristan Tzara (Sami Rosenstock), Tudor Arghezi (Ion D. Theodorescu), Voltaire (François-Marie Arouet)…
Misoginismul agresiv le-a determinat pe unele scriitoare talentate să se refugieze sub pseudonime de bărbaţi. Unul dintre cele mai şocante exemple este cel al lui J(oanne). K. Rowling, căreia i s-a sugerat că seria Harry Potter nu ar avea aşa mult succes în rândul băieţilor dacă ar fi semnată cu un nume de femeie, aşa că a recurs la compromisul de a utiliza iniţiale, pe jumătate false, întrucât K-ul nu vine de la un al doilea prenume al său.
Născută la Paris, Amantine Lucile Aurore Dupin este cunoscută în istorie aproape exclusiv prin numele ei masculin, George Sand. Aceasta şi-a publicat toate textele sub acest pseudonim, însă nu s-a oprit doar aici: a făcut mare vâlvă în acea perioadă pentru că purta îmbrăcăminte masculină şi fuma tutun în public, activităţi total interzise femeilor în acea perioadă. Autoarea romanului Jane Eyre, Charlotte Bronte, este una dintre cele mai celebre romanciere din toate timpurile. Cu toate acestea, Jane Eyre a fost scris iniţial sub un pseudonim masculin, Bell Currer, identitate necesară pentru a reuşi în acea perioadă în care textele erau judecate şi criticate sexist. Publicarea romanului Jane Eyre sub numele real al scriitoarei s-a făcut numai după moartea acesteia.
În Alice în Ţara Oglinzilor, minunata carte semnată de Lewis Carroll, citim: „’E neapărat ca un nume să însemne ceva?’ a întrebat Alice cu îndoială. ‘Bineînţeles că trebuie’, îi răspunse Humpty Dumpty, cu un surâs. ‘Numele meu înseamnă forma mea şi ce formă frumoasă! Cu un nume ca al tău, ai putea avea orice formă’”. Lewis Carroll este pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson…
Astăzi, din păcate, mai mult decât în vremea lui Schopenhauer şi Dostoievski, şi arta pseudonimului s-a degradat foarte mult. Ea este utilizată mai ales pe forumuri, pentru a înjura. Alese fără cultură sau imaginaţie, fără umor, numele de împrumut au devenit nu doar un semn de laşitate combinată cu frustrarea şi violenţa verbală, ci, de multe ori, o expresie a huliganismului.
Ion Fercu
