– Interviu cu Ovidiu GENARU, scriitor –
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
– Hai să n-o numim operă. Hai să-i spunem ,,cărțile mele”. Deși premiul Național de Poezie ,,Mihai Eminescu”, opera Omnia, se referă la un întreg, la o Operă de o viață. Dar să ne întoarcem la modestie. Știi bine, știm amândoi acest loc comun: cuvintele sunt un material de construcție, aparent perisabil dar, uneori, mai durabil decât însăși istoria. Un material imaterial, admirabil dar pervers, versatil, cu sensuri explicite sau obscure, încărcat cu energii neliniștitoare pe care doar poetul înzestrat le captează ca să exprime inexprimabilul. Definițiile, opiniile despre cuvânt și poezie sunt inumerabile și inclasificabile. Ne aflăm în lumea infinită a subiectivității. Poemul se construiește volitiv și intuitiv în proporții misterioase. Uneori, textul ajunge să fie propria noastră mirare; e nărăvaș, scapă de sub control. Ștergem, rescriem, ștergem și iar rescriem. Dacă ținem hamurile prea strâns, tocim spontaneitatea, haloul acela trimis de la Dumnezeu. Ordinea cuvintelor, accentele, poziția, vecinătățile, Harul ivit de Neunde, suferința, explorarea inconștientului, nevoia imperioasă de a scrie se plătesc cu viața. Cine ne judecă? Cine stabilește/ confirmă valorile acestui limbaj nobil?
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Am recitit parabola. Înțeleg că Risipitorul sunt chiar Eu, hedonistul, cel cu voce torsionată, interogativă, exploratorul păgubos, suflet consumat dar îmbogățit, cel ce plătește cunoașterea cu prețul existenței. Este chiar destinul meu. Am primit la naștere un timp trăit. Află cine ești și ce vrei și asta înseamnă să trăiești pe rug. Ce pierzi vei câștiga. Fratele meu, care nu mai este, a fost și el tot un risipitor. Numai fratele meu din parabola din Evanghelia după Luca stă cufundat în fotoliu, asimilează și dezasimilează bucatele de la TV.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Dumnezeu ca partener de dialog? Oare nu îndrăznesc prea mult? Când El are atâtea pe cap din pricina noastră? N-am motive să cred că Dumnezeu e mulțumit de creația Sa, urâțită în ultima vreme de înavuțire, invidie, preacurvie, minciună, trădare, infatuare, egoism și încă altele, însutit de multe, rămase nepedepsite… Sunt oare vremurile lui Cain? Când oamenii, cu fața ascunsă, călăresc fără milă mulțimile flămânde, ori folosindu-le, în poligoane de tragere, drept ținte vii? N-am promis noi că după Alungarea din Rai ne vom îndrepta?
Taclalele, șueta se potrivesc altor timpuri. Totuși, pentru vârsta mea venerabilă, Dumnezeu alege îngăduința și mă lasă să-i fiu prin preajmă. Cum El se află peste tot, El este și în mine unde, răbdător, am cutezat să-mi ridic o bisericuță umbrită de plopi în care sunt cu adevărat numai eu cu icoanele pictate de mine. Conversațiile noastre sunt secrete; pot doar să spun că ele mă pregătesc pentru ultima clipă de viață.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Întrebarea-i deșteaptă, conține și răspunsul. Raiul/ Iadul, Binele/ Răul sunt opozabile; nicidecum utopii, ci variante ale realității, cum bine spui. Între aceste extreme pendulăm căutându-ne echilibrul niciodată găsit. Uite câteva versuri de-ale mele care au plăcut unora:
,,oameni rari pustii
merg singuri spre o țintă prea îndepărtată
și aceasta-i și noblețea lor”.
După întrebările tale, Ion Fercu, deduc ușor că ești o fire mai religioasă decât mine și cunoști cumplitul adevăr conținut în vorbele lui Ioan Apostolul: ,,Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune”.
Vreau să spun că e minunat că lucrurile stau așa și nu altfel.
Vreau să spun că o existență veșnică ar fi plictisitoare.
Venim și plecăm. Nu știm când venim, nu știm când plecăm. Probabil că
acesta-i și unul dintre principalele izvoare ale Poeziei.
Conștiința morții ne face oameni.
,,Noi toți suntem încredințați că murim doar la urmă.
Acum soarele și-a pierdut frăgezimea și odată cu ea și prețul meu a scăzut.
Aprind lumina să văd dacă e întuneric.
Într-adevăr întunericul e progresiv” .
Am citat din volumul ,,TERAPIA CU ÎNGERI”.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Consult mai multe dicționare să-mi dau seama dacă înțeleg bine întrebarea ta. Maniera în care sunt interogat conține o insinuare (nedorită de tine), că deja aș fi trădat. Am tresărit, am recitit, apoi am observat că vrei să obții de la mine un răspuns impersonal, nuanțat, posibil, în funcție de circumstanțele trădării. Între actanții sociali se nasc diverse tensiuni și conflicte generate de interese divergente; e așa numita ,,rumoare socială” a nemulțumiților, frustraților, defavorizaților. Nicio clasă socială, niciun individ nu stă cuminte, tinde aspiră la un alt statut, mai înalt, mai favorabil… Exprim banalități, nu-mi place subiectul. Voi recurge atunci la DEX, ca să nu greșesc. ,,A trăda. 1. A înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, a pactiza cu dușmanul etc. A fi neloial față de cineva sau de ceva. A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvență față de o acțiune, de o idee etc. A comite o infidelitate în dragoste sau în căsnicie; a înșela. 2. Despre facultățile fizice: îl trădează memoria. 3. A se da de gol”.
Ce simte trădătorul? Satisfacție, ură, eliberare, regrete? Depinde de conjunctură, de relații, de temperament etc. Fiecare cu mama lui. Fiecare cu gașca lui. Te îmbogățești ori devii lefter. Situațiile sunt infinite. Trădarea, în esență, e o rușine. Și e urâtă. Numai în Caragiale arată bine: ,,Trădare, trădare, dar să știm și noi”.
– Dac-ați putea cârpi… esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Întrebare esențială. Mulți au încercat să ,,cârpească” lumea pe ici-pe-colo cu unele reușite insignifiante, dar Răul e copleșitor. Probabil că la a doua încercare conceptivă, după ce lumea de acum se va autodistruge, Dumnezeu va fi mai atent cu Geneza. Peticirea nu-i o soluție. Vom vedea. Dacă vom dăinui. Glumesc.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– Cred că în biblioteca mea există sute de mii de astfel de alcătuiri inteligente, memorabile. Uite una de mare actualitate, când civilizația noastră e pe buza prăpastiei: ,,Popoarele fără poezie sunt sortite frigului”…
– Vom încheia puțin nonconformist, amintindu-mi că, în 2019, când ați primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Cartea de Poezie – „La opt, gaura cheii şi alte patimi” (cea mai bună carte de poezie din 2018) – ați rostit puțin altfel acest gând: ,,Într-o lume avidă de incultură, închei cu un vers-memento: «Popoarele fără poezie sunt sortite frigului»”. Tot atunci, cu inconfundabilul dumneavoastră umor, ați spus: ,,Premiul de astăzi arată că şi la 85 de ani se poate să fii antum. În formă. Nu integral. Cam 80 la sută. Restul până la 100% este reumatism şi cardiologie”. Îmi iau libertatea de a vă cita un întreg poem…
,,Anul trecut am vorbit cu o doamnă al cărei soț a fost exilat la canal.
Ea a rămas firesc văduvă.
Ea este acum foarte foarte bătrână.
Micul ei burghez săpa acolo șanțuri adânci pentru mormintele
celor căzuți. Pământul era puțin
așa că săpa în morții îngropați peste morți.
Nici măcar n-au avut gloanțe pentru el
micul burghez a murit de la sine.
Nici măcar nu i-au trimis decesul prin poștă.
Doamna l-ar fi așteptat să se întoarcă acasă și astăzi
dacă n-ar fi aflat de moartea soțului ei
din lucrarea lui Stalin despre lingvistică.
O carte în care toate cuvintele fuseseră și ele executate” (,,Văduvă”).
