E final de an. Si vremea povestilor. Spuse la gura sobei, in asteptarea lui Mos Craciun. Si FCM Bacau il asteapta pe Mos Craciun. In speranta ca va fi mai darnic decat anul care sta sa se incheie. Si daca tot este vremea povestilor, haideti sa parcurgem impreuna cateva dintre cele mai nostime intamplari care au insotit istoria celor 59 de ani pe care ii numara echipa fanion a orasului!
In viteza!
FCM Bacau a promovat in Divizia A in 1955. Atunci cand se numea Dinamo Bacau. Si cand deplasarile se faceau mai mult cu trenul. Bunicii de azi nu au uitat insa nici frigul de sub prelata camionului. Sau caravana motocicletelor. Sunteti gata sa va suiti pe sa? Ghidonul e in mainile lui Vasile Giosanu. „Intr-o vara trebuia sa jucam un amical la Sascut. Sapte baieti din echipa aveau motociclete. Asa au putut vedea spectatorii din Sascut cum 14 jucatori din echipa oaspete ajung la stadion, cate doi pe o motocicleta”, isi aminteste fostul fundas dreapta al Bacaului. Inainte de a castiga o Skoda Octavia la Pronoexpres, la sfarsitul anilor „50 („existau doar cinci masini particulare in judeti si una era a mea”), Vasile Giosanu a avut si el motocicleta. Din cauza fotbalului a ramas fara carnet: „Intarziam la antrenamentul din Parcul Libertatii si am bagat viteza mare. Ghinionul a fost ca m-a prins un colonel de la Circulatie”. Si tot datorita fotbalului si-a recapatat carnetul: „Ni s-a promis o prima consistenta daca nu pierdem la Timisoara si Lupeni. Am facut egal in Banat si am castigat la Lupeni. Saptamana urmatoare, eram din nou pe motocicleta. Avand in buzunar nu numai prima, ci si carnetul”.
Cu burta goala
Cea mai mare performanta a FCM Bacau s-a inregistrat in sezonul 1969-1970. Bacauanii au ajuns pana in „sferturile” Cupei Oraselor Targuri, actuala Cupa UEFA, trecand, rand pe rand, de Floriana La Valetta, Skeid Oslo si FC Kilmarnock. La Oslo, bacauanii au „comis-o”. Din fericire, nu pe teren, unde au obtinut un egal, 0-0. Boacana s-a intamplat la masa. Cum diurna era mica (un dolar si jumatate), iar preturile din Norvegia mari, Vatafu si compania au fost sfatuiti de Ion Alexandrescu, secretarul FRF, care ii insotea la Oslo: „Baieti, vedeti ca astia iau si pielea de pe noi. Prin urmare, mancati cat se poate de mult la breakfast, cum ii zic ei, ca e inclus in pret. Eu plec pana la Federatia lor si ma intorc la pranz”. Revenit la hotel, Alexandrescu a fost asaltat de fotbalistii bacauani: „Nea” Ioane, bine ca ai venit ca vedem stele verzi de foame. Asa cum ne-ai sfatuit, n-am mancat nimic la micul dejun, ca sa facem economie, dar acum du-ne repede la Breakfast ala pe care il stii matale, ca nu mai rezistam”.
Aur… negru
Unul dintre cei mai valorosi jucatori ai acelei echipe cu care Dinamo Bacau a defilat prin Europa era regretatul Aristica Ghita. Component al reprezentativei Romaniei, Ghita a ratat Campionatul Mondial din Mexic 1970 din cauza unei luxatii la un deget. Cu sase luni inaintea turneului final, „Ghitanu” fusese cu nationala intr-un turneu de acomodare in America de Sud. Prilej de contrabanda, dar si de caterinca. Celalalt portar al „tricolorilor”, celebrul Rica Raducanu, a cumparat din Peru inele din aur in valoare de vreo 150 de dolari. „Cu aurul asta am dat lovitura, taticu”. Am bagat o suta si ceva de verzisori, iar la Bucuresti scot pe putin 700″, se falea Raducanu in fata lui Ghita, care se prapadea de ras. „Ba, tigane, n-am mai vazut fraier ca tine”, i-a spus Aristica dupa ce si-a potolit hohotele de ras. „Pai, asta nu-i aur, e tinichea. Nu vezi ca se face negru ca tine?”, a adaugat Ghita, inmuind, demonstrativ, un inel de-al lui Raducanu in otet. Norocul lui Rica s-a numit tot Aristica, portarul Bacaului recuperandu-i colegului sau toti banii dupa o descindere in forta la dugheana vanzatorului de aur… negru.
Un penalty ratat
Aristica Ghita a fost, fara indoiala, cel mai valoros portar din istoria Bacaului. Jucatorul bacauan cu cele mai multe prezente in Divizia A este insa un fundas: Gioni Andries. Pe langa cele 319 meciuri jucate in prima liga, Andries se poate lauda si cu faptul ca a fost unul dintre cei mai buni executanti de penalty-uri ai Sport Clubului. In fata punctului cu var, fundasul dreapta al bacauanilor se baza pe tehnica, putere de concentrare, dar si pe o stratagema. „Fiind dreptaci, imi placea sa asez balonul ceva mai in stanga, pentru a-mi deschide unghiul. Prin urmare, Manea, cel care marca terenul cu var, avea misiunea de a trasa punctul de la 11 metri putin mai in stanga”, dezvaluie Gioni Andries, care are pe constiinta si un penalty ratat, la mijlocul anilor „80, contra Jiului. A doua zi dupa meci, Andries s-a intors la stadion. Nu-i iesea din cap executia gresita. „Am tras ca de obicei, dar nu inteleg de ce n-am marcat. Undeva am gresit, dar nu stiu unde”, bombanea jucatorul, in timp ce se indrepta din nou spre punctul cu var. Ajuns aici, a inteles totul: Manea uitase de conventie si trasase punctul exact pe mijlocul portii, asa cum prevede regulamentul!
Fotbal fara minge
Inca una cu Gioni Andries. In 1991, era antrenorul echipei de tineret a Bacaului. Echipa mare juca in Cupa Cupelor, cu Werder Bremen. Primul meci, in Romania. Scorul? Unul de tenis: 0-6. Bacauanii erau insa sa pateasca o rusine si mai mare: sa piarda meciul la masa verde pentru ca nu exista o minge de rezerva. „Celelalte baloane ale noastre erau niste cioarse, iar arbitrul a amenintat ca nu da drumul la joc daca nu aducem o a doua minge de calitate”, isi aminteste Gioni Andries, care s-a urcat rapid in masina si a dat o fuga pana acasa unde, in vitrina, avea un Adidas Tango, cu semnaturile jucatorilor de la Steaua care cucerisera Cupa Campionilor Europeni in „86. „Nea” Mircea Nedelcu era sa faca infarct cand a vazut ca nu mai apar. Ca sa fie tacamul complet, facusem si o pana de motor la intersectia de la Liceul Economic. Intr-un final am venit cu mingea si meciul a inceput. S-a jucat chiar cu mingea mea. aPoate ne poarta noroca, i-am zis lui nea” Mircea Nedelcu. N-am apucat sa spun mai mult pentru ca nemtii s-au si mutat la poarta lui Alexa. Au fost patru cornere consecutive si pana n-au dat gol, n-au plecat din careul nostru”, zambeste Gioni Andries.
Patru degete jumate
Mircea Nedelcu s-a dovedit a fi unul dintre antrenorii de marca ai Bacaului. In 1997 a predat stafeta lui Florin Halagian, dupa un intermezzo nefast asigurat de Marian Mihal. Halagian era renumit pentru disciplina de fier pe care o impunea jucatorilor sai. Nimeni nu misca in front. Armeanul avea vorba grea. La fel si palma. Cea dreapta nu era deloc mai usoara, chiar daca din degetul mic nu mai ramasese decat un ciot. „O datorie la carti neplatita la timp in tinerete”, se zvonea. Armeanul nu a confirmat zvonul, dar nici nu l-a infirmat. O singura data, vestiarul bacauan si-a permis sa-l ia pe „nea” Florin” peste picior. Totul, la adapostul anonimatului. Jucatorii iesisera de la dus, iar Halagian se pregatea sa plece acasa. Cand sa iasa din vestiar, e intrebat: „Nea” Florine, maine la ce ora facem antrenament?”. Halagian rasfira degetele, in semn de ora cinci. Unul dintre jucatori, vazand patru degete intregi si ciotul degetului mic, nu se poate abtine: „Deci la patru si jumatate, nu?”. Toata lumea a pufnit in ras, Halagian s-a intors rapid pentru a-l descoperi pe faptas, dar vestiarul a amutit la loc. Armeanul nu a aflat nici pana azi numele poznasului. Si nu-l va afla nici acum.
Unde-i caietul?
A fost cu adevarat Florin Halagian un antrenor mare? Parerile sunt impartite. Din tabara scepticilor face parte si Costel Solomon. Chiar daca a ajuns cu Victoria Bucuresti antrenata de Halagian pana in „sferturile” Cupei UEFA, fostul international nu il plaseaza pe Armean in galeria tehnicienilor cu staif. Nu o spune, dar lasa sa se inteleaga. Graitoare este si farsa pe care Solomon si Marcel Coras i-au jucat-o Armeanului in perioada Victoria. Cei doi jucatori stiau, ca mai toata lumea, ca Halagian e mort fara caietul in care-si tinea notat totul, de la planuri de antrenament pana la detalii referitoare la tactica echipelor adverse. Prin urmare, au decis sa-i subtilizeze caietul cu pricina. Cand sa inceapa sedinta de pregatire, Halagian si-a dat seama ca-i lipseste aobiectul”! Dar pentru ca era un armean uns cu toate alifiile nu s-a pierdut cu firea. Asa ca, in fata asistentei care era numai ochi si urechi, Halagian si-a intors usor capul catre secundul sau, Gheorghe Timar, spunandu-i cu o mina plictisita: „Bai, Timare, nu crezi ca e timpul sa mai vorbesti si tu?”
Dan Sion
