Surpriză! Întrebând-o pe poeta Violeta Savu care va fi următorul său volum de versuri, am descoperit un dramaturg. S-o ascultăm…
„La ce carte lucrez acum? S-ar putea să fie o surpriză pentru unii, dar lucrez la o carte de dramaturgie. Încă de la sfârșitul anului trecut s-au strâns în arhiva computerului patru piese de teatru. În vara aceasta lucrez pe texte și sper ca până la târgul Gaudeamus din toamnă să fie gata. În 2016 am luat un premiu la concursul de dramaturgie-monodrame, în cadrul Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice Valentin Silvestru, cu o piesă, un biopic construit din două monologuri, despre marii artiști Clara și Robert Schumann. În cartea de teatru, voi publica acest text, la care voi mai adăuga altele patru. Scriu teatru de doar câțiva ani și cumva dramaturgia pe care o scriu e influențată de poezie, la care nu vreau să renunț vreodată.
Dar mă documentez destul de mult pentru piesele mele de teatru. Pentru «Clara și Robert. Hârtie cu portative» (n.b.: nu e o greșeală gramaticală, așa se numește hârtia aceea asemănătoare cu filele din caietul cu muzică, hârtie cu portative, nu cu portativ) am citit multe cărți despre viețile celor doi artiști, s-au păstrat și o parte dintre scrisorile pe care și le-au trimis unul altuia. Sunt de o rară frumusețe, așa că am recurs la intertextualism și am introdus fragmente din aceste scrisori în piesă (sigur că am redat fragmentele respective, cu litere aldine). Iar unele scrisori le-am compus eu, respectând însă datele din biografii. Am văzut și filmul «Song of love» (1947), cu scopul de a nu reda cumva pasaje asemănătoare. Am mai scris o piesă, în care de asemenea recurg la intertextualism, în care imaginez un dialog, într-un «fals» purgatoriu, între două mari poete ale lumii, care fac parte din culturi diferite, dar care, la nivel sensibil, au multe similarități și chiar în biografiile lor se găsesc niște simetrii sau oricum, se pot face paralele.
Nu divulg despre cine este vorba. Când am scris piesa, am fost ispitită de un duh al mândriei, mi se părea că e foarte original ce fac și că nu s-a mai făcut așa ceva până acum. Dar deși e publicată la noi încă din 2004 și s-a jucat pe mari scene ale teatrului, eu de-abia în vara aceasta am dat peste piesa lui Tom Stoppard (scrisă de acesta, se pare, în 1975), «Travestiuri», o ficțiune în care se confruntă și se-ntâlnesc personaje precum: Henry Carr, James Joyce, Tristan Tzara, Lenin, Nadejda Krupskaia (soția lui Lenin). Evident, deși se pleacă de la câteva întâmplări autentice, unele dintre aceste personaje s-au întâlnit doar datorită „fanteziei” autorului. Așadar, am citit piesa «Travestiuri» pe nerăsuflate și mi s-a tăiat mult din năsuc.
Am mai scris o monodramă intitulată «Jucării în ploaie», în care personajul principal este o uriașă păpușă vorbitoare. E o poveste nu doar despre păpuși, ci și una despre oameni. Despre izolare și singurătate. Dar totul e codat și decodificat prin prisma reîntâlnirii cu jucăriile din copilărie.
Pentru singura piesă în care am mai multe personaje (scriu teatru mai reflexiv, merg mai mult pe monologuri), o piesă de data asta cu șase personaje, am pornit de la o cărțulie a lui Freud, «Cazul Dora», în care psihologul relatează cazul unei paciente, aflată la vârsta adolescenței, care suferea de isterie. Am păstrat numele personajului și câteva caracteristici, dar în piesa mea, Dora a prins viață și evoluează într-un mod diferit de cel al domnișoarei prezentate de celebrul medic neuropsihiatru. Cred că piesa asta mi-a consumat cel mai mult din timp și energie, inițial avea multe «burți» și am tăiat masiv din text. Și uneori e dureros când îți hăcuiești textul, sunt pasaje care ți se par bune sau chiar știi că sunt bune, dar e obligatoriu să renunți la ele pentru fluiditate. Aceste patru piese sunt scrise deja, dar mai am în plan încă o piesă, care în acest moment se află sub formă de schiță. Cum nu știu dacă îmi va reuși sau nu, despre cea de-a cincea piesă nu zic nimic. Sigur, ca orice alt dramaturg debutant, visez ca măcar una dintre piesele mele să se joace cândva pe scena unui teatru profesionist. Dar nu-mi fac prea multe iluzii. Iar într-o emisiune de la Radio România Cultural, l-am auzit pe însuși marele dramaturg Matei Vișniec (ale cărui piese, Slavă Domnului, se joacă adesea pe scene ale teatrului, din țară și din străinătate) că teatrul nu trebuie numai vizionat, e bine să mai și citim teatru. Iar asta m-a încurajat să mă gândesc la un proiect editorial cu piesele de teatru pe care le-am scris. Eu însămi citesc și dramaturgie, așa că, de ce nu?!
M-au întrebat până acum doi confrați scriitori dacă de-acum voi scrie numai teatru și nu voi mai scrie poezie. Poezia rămâne marea mea iubire, nu o voi trăda. Mi-am cumpărat un caiet frumos, cu motive orientale pe cele două coperți, între ele, stau multe file cu margini colorate. Cum scriu o poezie (de multe ori scriu poeziile întâi pe coli albe de hârtie), cum o transcriu acolo. Când se vor termina filele acestui caiet, mă voi gândi și la ceea ce va urma să fie cea de-a cincea mea carte de poezie. Dar deocamdată doar o culoare din spectrul curcubeului a fost completată.”
