„Nu poti sa mai intorci ce-ai invatat odata.” Experientele copilariei ramân ca-ntr-un pom impodobit de sarbatori, atârnat rasturnat. Sus sunt… poalele. Poalele ridicate duc la geneza si curatenie la râu. Crengile bogate semnificând cunostintele acumulate, intelepciunea. Vârful… primii pasi si privirea spre cer, cartea inca nescrisa a sortii. Am in fata mea un intelept cu barba sura si voce de tenor. Isi aduce aminte de copilarie, cu nostalgie si regret. Unele lucruri, bune atunci, legate de viata in strânsa comuniune cu natura, nu se mai regasesc.
Poate de aici si dorinta de a picta pe pânza, in acuarela, trairi si locuri, peisaje si asfintituri cazute in ape. Toti ii spun Domn’ profesor. Recunoaste ca, in anumite momente de rascruce, ceva, mai presus de el, i-a influentat in bine viata. Aurel Stanciu s-a nascut si a copilarit intr-un bazin hidrografic binecuvântat, dar si urgisit anual de revarsari. In zona confluentei Jijiei cu Prutul, localitatea Prisecani. Trei frati la parinti, gospodarie cu acareturi, curte marisoara. Casele, acoperite cu stuf. Car cu boi si caruta. Munca…!? Din zori pâna-n noapte, pentru un trai mai bun.
Aveam noroc la peste
„Primavara erau inundatii teribile. Singurul loc unde ramânea pamânt neinundat era vatra satului. Ca o insula. Restul… cât puteai sa vezi, numai apa. Dar nu tinea mult. In doua zile, apele se retrageau si umpleau gârlele. Ce faceam noi, astia mici? La pescuit, la peste! Cu crâsnicul, cu banita. Ce undita? Instrumente din astea, mai rudimentare. Mi-amintesc odata – cu fratele meu mijlociu, Ghita – am prins un car de peste. Un car nu o caruta. Aveam si caruta. L-am trimis pe Ghita, noaptea, sa-l cheme pe tata dimineata, dar sa puna boii la car! La car, la lada, mai aveam pe laturi câte o scândura, care se punea de jur imprejur, s-o inalte. Noi ne-am dus seara. Jijia inundase si incepuse sa scada. Dar incepuse sa scada puternic. Un cetatean a venit mai repede, si, acolo unde a inundat, la Gârliceni, a inchis ruptura. Cu bete, cu pipirig, stuf. Si pâc pâc pâc…! a inceput sa pescuiasca. I-am cerut voie, «unchiule, lasa-ne si pe noi». Avea un sac plin. «Stati mai baieti si pescuiti. Nu stiu daca pot sa-l car pe asta pâna acasa.»”
Balta de peste… pe uscat
Stam de vorba in bucatarie. Telefonul suna des si se scuza. Am nimerit intr-un moment de pregatiri. Asteapta musafiri la o frumoasa aniversare. „Si asa… Eu dadeam cu crâsnicul intr-o parte, el intr-o parte. Nu era data sa nu ridic un peste. S-a intunecat. Si-a iesit o luna… plina! Spre miezul noptii, prindeam atâta peste, de strâga badia «mai stai, mai stai, ca-ti rupi salili». Asezam crâsnicul si nu-l lasam mai mult, ca nu-l mai puteam ridica. Eram in clasa a cincea. Ce putere sa am. Aruncam crâsnicul cu totul pe mal. Erau zeci de metri patrati in care sarea pestele. O balta de peste pe uscat. Toata noaptea. Badia a adunat intr-o parte, eu in astalalta. Era crap, lin, somn, caras, stiuca. Toate neamurile. Noi, astia mici, nu stiam atunci sa-i deosebim. La toti le spuneam… peste.” Profit de pauza altui telefon si-l intreb daca are fotografii din acea perioada. Cu el când era mic, cu familia? Costa mult un fotograf sa-ti vina in batatura. De unde fotoreportaj cu telefonul mobil, ca acum. „Putine. Le-am inclus in tema «Arta obiect», din expozitia de vineri, de la Centrul «George Apostu». Eu as numi-o asa, pentru mine, «Retrospectiva 70». Va invit s-o vedeti!” (Vernisajul astazi, ora 17.00).
Claca la fileuri
Nu vreau sa rup firul amintirilor. „Am ajuns acasa cu carul plin. Iti jur! Mai sarea câte unul, nici nu ma uitam. Mama mea a dat zvon la toate vecinele. Atunci mergea fenomenul cu claca, nu cu bani ca acuma. «Toate femeile cu galeti si cutite la mine!» In toata curtea mea s-au improvizat niste mese, cu scaune. Tata o adus tot ce a avut prin casa, galeti, coveti, ciubere, sa se curete pestele. Cum faceau. Nu-l curatau de solzi. Il taiau la burta, ca erau plini de icre. Nu stiau femeile ce sa faca cu ele. Galeti pline. Si-a luat fiecare acasa. Puneau cu ou la tigaie si le mâncau asa. Nu stiau sa le prepare, ca acum. Atunci am facut deosebirea intre pesti, nu numai dupa forma. Ma uitam la icre. Unele erau mai albe, altele mai rosii, altele mai inchise la culoare. Mai «mascate», mai marunte. Rotunde, ovale. In fel de fel de forme. Dupa ce a luat fiecare cât a putut duce, mama – aveam cuptor pentru placinte – baga pestele pe serii, inauntru, sa-l usuce.
Tata a cumparat de la Cooperativa doua butoaie cu sare. Curtea mea, nu stiu cum sa explic – cum se usuca rufele pe sârma – asa stateau pestii la uscat. Era ca la cherhana. Asta-i aventura vietii mele cu pestele. Eu, mare pescar cu undita nu sunt.” E si normal sa nu mai aiba rabdare, sa stea doua ore cu lanseta, dupa un biban, pe care profesorul Stanciu il stie drept „costras”, bun la gust atât la ciorba cât si la gratar. Dupa Clasele Primare, in cinzeci si noua, da examen la Liceul de Arta, „Octav Bancila”, din Iasi. Inclinatia artistica il duce cu studiile la Cluj, apoi la Bucuresti. Aici, renumitul istoric, Dinu C. Giurascu, coordonator de lucrari, la Sectia Muzeologie, ii da nota maxima la finalizarea studiilor. Vine in Bacau, cu repartitie, in saizeci si sapte, la scoala din Letea Veche. A iesit la pensie, profesor cu toate gradele, de la Liceul de Arta „George Apostu”, Bacau. Doctoratul l-a dat, legat tot de simboluri, transmise prin arta, cu lucrarea „Poarta taraneasca, element specific al arhitecturii populare din Valea Trotusului (zona Berzunti).”
Mâncarea dulce
Da! Ii place sa gateasca, dupa retete mostenite sau inventate. Insa, aromele copilariei, „mâncarea dulce”, din „porcusor” (un peste cât degetul), prins cu sita, si mâncarea de urzici, ramân doar amintiri in memoria gustativa. „Tata punea ceaunul pe foc, si cât curata el morcovul, ceapa si verdeata, ma trimitea la gârla, sa-i aduc peste. Bagam crâsnicul si veneam, sa aiba timp sa-l si curete. Il acrea cu agurida – poama necoapta. Sistemul de irigatii si canale a distrus ecosistemul. Acum, acolo, nu se mai produc inundatii. Este o zona stearpa. Ii spunem «saratura». Inundatiile lasau gârlele pline cu peste si fertilizau pamântul. Terenurile unde aveam vii si cultivam harbuji, bostanariile, cum le ziceam noi, nu mai produc ca atunci. Era ca in Delta Nilului.
Nimeni nu se plângea ca moare de foame.” Pictorul, profesorul Aurel Stanciu, a implinit pe douazeci si cinci ianuarie, saptezeci de ani. In stilul propriu, de a se implica in ceea ce face, ne face cadou o expozitie care cuprinde fix saptezeci de lucrari. La plecare, mi-a aratat subiectul artei ca obiect. Oglinda parintilor. „Alta avere nu am de acasa”. Pe oglinda veche, cu rama obosita de carii si argint maturat pe margini, ciobita intr-un colt, a lipit fotografiile tineretii. Este si colectionar de insigne. Are peste douasprezece mii. L-am lasat in bucatarie, pregatit sa prepare, bucate alese pentru invitati. Preferata lui, cum altfel, este stiuca umpluta. La multi ani, Maestre!
