Sunt la modă distopiile, în literatură, în film, pentru că lumea are tot mai multe spaime legate de viitor şi e tot mai depresivă. Și își imaginează tot ce e mai rău, așa cum se întâmplă în utopiile negative, numite distopii sau kakatopii (foarte sugestiv termenul). Deşi acum omul beneficiază din plin de toate progresele tehnicii, și are la dispoziţie o mulţime de gadgeturi, de aplicaţii care-i vin în ajutor, asta nu pare a-i aduce fericirea. Culmea este că, pe măsură ce tehnica atinge noi şi noi vârfuri, fiind ultraperformantă, inteligenţa umană nu păstrează deloc ritmul, numărul analfabeţilor funcţionali fiind în creştere accelerată. Se pare că, pe măsură ce inteligenţa artificială cucereşte un spaţiu din ce în ce mai mare, oamenii se prostesc, se lenevesc, în viitor, zic unii, fiindu-le rezervat rolul de animale de companie ale roboţilor, după ce aceştia vor fi cucerit lumea. Am citit asta undeva şi am râs cam forţat. Dar, apropo de minte, de ce s-o mai pui la contribuţie când ai la îndemână atâtea şi atâtea device-uri, chestii smart care-ţi fac treaba? Îmi vine acum în minte un spectacol după o carte celebră a lui Aldous Huxley, „Minunata lume nouă”, pe care l-am văzut pus în scenă la Teatrul Excelsior din Bucureşti. Acolo fericirea era ceva obligatoriu pentru personajele care semănau cu nişte păpuşi umanoide, starea de continuă bună dispoziţie fiind efectul unor pastile numite soma, care le erau distribuite. În romanul lui Huxley, după care s-a făcut dramatizarea, este vorba despre eugenie, frumuseţea şi perfecţiunea artificială fiind întrupate în nişte creaturi monstruoase, de fapt, inumane, lipsite de sentimente, nişte roboţi cu o expresie de automulţumire tâmpă. Pentru că, „o soma dacă iei, scapi de gânduri şi idei”. Cartea este o alegorie coşmarescă despre o societate plată, uniformizată, în care indivizii concepuţi în eprubete au drept zeitate confortul și consumul. Nu au nicio grijă, dar nici raţiune, imaginaţie, idei, aspiraţii, vise. Singurul lor scop este să se distreze. Sunt forme perfecte de vid interior, creaturi docile, infantilizate. Am simplificat mult complexul roman de anticipație al lui Huxley, despre o sinistră dictatură (înfățișată într-o formă paradoxală, cu aparență de fericire, de stare paradisiacă), administratorul acelui tip de societate utopic-distopică (acțiunea se petrece în anul 2050) urmărind să aibă controlul total asupra indivizilor. Legat de cele spuse mai sus, sunt atentă la ştirile despre „invazia roboţilor”. Încerc să înţeleg ce se va întâmpla când va ajunge şi la noi automatizarea high-tech, deşi va mai trece mult timp până atunci, dar nimic nu mă împiedică să fac niscaiva exerciţii de imaginaţie. Chestia bună mi se pare aceea în care va fi înlocuită partea de rutină a muncii, cea care te oboseşte cel mai mult. Oamenii vor avea atunci mai mult timp liber şi îşi vor folosi resursele de creativitate. E un vis vechi al omenirii, acela de a se elibera de muncile grele, penibile, urâte, împovărătoare, care te pot sluţi, îmbolnăvi, degrada. Au fost gânditori ai antichităţii care au proiectat un viitor cu „sclavi mecanici“, şi mulţi alţii, aparţinând timpurilor moderne, foarte preocupaţi de timpul liber al oamenilor, acesta aducându-le adevărata bogăţie, după spusa lor. Parcă aşa gândea Karl Marx.
Cât despre pastile, pilule colorate, văd că s-au ivit și la noi politicieni care le invocă. Oare ce ni se pregătește? O minunată lume nouă în care ni se va da un drog (soma), pastila de fericire transformându-ne în niște sclavi ?