Despre Doru Sechelariu mi-e aproape imposibil sa scriu la timpul trecut. Pentru ca Doru Sechelariu a fost mai viu decât toti cei pe lânga care a trecut. Era ca un vulcan in eruptie si ne marca pe toti cei din jur, prin forta cu care traia fiecare clipa.

Punea patima in orice facea. Si se implica, de fiecare data, pentru ca nu suporta indolenta, lipsa de reactie si, mai ales, reaua credinta. Era un tip pasional, dar si loial. Când dadea mâna cu cineva ii sustinea cauza pâna la capat. Nu-si mintea prietenii si isi motiva de fiecare data ezitarile, daca erau. Nu avea teama sa spuna adevarul in gura mare si de aceea a avut multe si mari necazuri. Dar, parca, le cauta. Nu avea teama de nimic. El era egalul tuturor.

Nu cunostea ierarhii si, mai ales, nu le accepta. Pentru el, orice om, indiferent de functie sau natie, era abordabil si-l putea aduce la masa discutiilor. Pentru el, a avea curaj era o stare normala, pentru ca se considera un om liber de orice obligatii. Shakespeare spunea despre curajosi ca mor de multe ori inaintea mortii lor, insa simt gustul mortii doar o singura data.

Doru Sechelariu nu avea limite. Nu a vrut sa accepte limite. Insa, dincolo de orice limita urmeaza necunoscutul. Acest necunoscut necontrolabil este ca Zmeul din poveste: te indeamna, dar te si incearca! Doru Sechelariu a fost un om complex, cu bune si cu rele. Fiecare dintre noi ajuta oamenii. Doru Sechelariu a facut mult mai mult – a creat destine. A schimbat traseul in viata al multor oameni. A fost o personalitate puternica. Sunt semeni de-ai nostri care conduc comunitati de oameni si institutii, multi ani de zile, dar nu sunt in stare sa creasca pe lânga ei si alti oameni. Acesti oameni efemeri sunt doar sefi, lideri, niciodata.

Ei sunt precum nucul, la umbra caruia abia creste iarba. Acesti oameni, chiar bogati, sunt saraci sufleteste. Bate vântul in sufletul lor. Si n-au curaj. Le e frica, mai ales de ei. Doru a fost bogat si la punga, si la suflet. A si dat, dar a si daruit. De dat, a dat si la prieteni si la neprieteni. A urmat, fara sa stie, sfatul lui Abraham Lincoln, din instinct: “Imi distrug inamicul atunci când mi-l fac prieten”. In felul acesta, Doru “s-a umplut de prieteni”.

Doru Sechelariu, am mai spus, traia prezentul cu patima. De parca era sfârsitul lumii. Era obsedat sa faca lucrurile bine. Avea atâta rezistenta si atâta energie in tot ceea ce facea, incât ne punea pe gânduri. Si tot el era cel care spunea ca, prin modul cum a trait, a concentrat timpul in asa fel incât se simte batrân. Spunea mereu ca are probleme cu timpul, ca timpul nu e in favoarea lui. Ca timpul ii este dusman. Ca timpul il va rapune.

Doru Sechelariu simtea permanent nevoia de a comunica cu oamenii, de a le vorbi deschis, de a le transmite gândurile si sentimentele sale. Fara a avea pregatire in domeniu, era bun orator, un om care stia sa ajunga la inimile oamenilor. Pentru ca el pleda pentru lucruri simple. Doru nu se complica. Nu facea filosofie. El venea cu lucruri practice, pe care le demonstra, iar oamenii il intelegeau, si-l iubeau… si asta il facea fericit.

Nu-i trebuia nici mâncare, nici apa de baut (desi avea de toate) atunci când ii reusea o intâlnire cu oamenii, când oamenii il intelegeau si-i aratau incredere. Nu mai voia nimic. Voia doar sa fie viu printre oameni, viu la propriu, adica prezent in mijlocul lor. Acolo era viata lui. Acolo isi punea inima in palma, acolo plângea si râdea, acolo suferea cu adevarat. Acolo traia. Cea mai mare suferinta a lui era sa fie departe de oameni.

Neculai Lupu

In scurta noastra trecere prin lume, atât de contradictorie, dar pe atât de minunata, sunt oameni, fapte, evenimente ori lucruri pe care ai vrea sa le uiti. Altele ramân adânc daltuite in memorie, vietuiesc si se transmit pentru eternitate, fie spre evocare, pentru placute aduceri-aminte, sau poate, chiar spre neuitare.

SI, pentru ca mi se ofera prilejul de a consemna câteva dintre amintirile mele, din anii in care am fost director la Colegiul National “Vasile Alecsandri” Bacau, as vrea sa ma opresc la OMUL, care prin vointa majoritara a bacauanilor, a condus administratia locala timp de 8 ani.

Aflat la inceputul primului mandat, PRIMARUL a organizat o prima intâlnire cu directorii scolilor, prilej cu care ne-a asigurat ca va fi aproape de scoli, institutii de cultura si biserica. Acelasi spirit l-a imprimat si colaboratorilor sai din Primarie. Nu e nevoie de cuvinte alese ca sa apreciezi ca omul avea viziune, privea lucrurile pe termen lung. Simteai ca era bunavointa pentru sustinerea proiectelor educationale din scoli, care de fapt erau ale comunitatii locale.

Pentru ca Liceul National “Vasile Alecsandri” Bacau a avut curajul sa deschida o initiativa, care apoi s-a permanentizat, sub genericul “Zilele Liceului Vasile Alecsandri”, administratia locala a privit cu interes importantul proiect, oferind chiar sprijin financiar. La editia din anul 1999, oamenii scolii au hotarât sa i se ofere si PRIMARULUI o diploma, ca semn al recunoasterii deschiderii pe care a avut-o pentru remarcabilul nostru proiect. Si pentru ca nu a putut veni la festivitate, a doua zi am mers la primarie, sa i-o ofer. Era prima data când intram in biroul sau. S-a ridicat de la masa de lucru, mi-a intins mâna, mi-a zâmbit si mi-a spus: “Este prima data când primesc o astfel de diploma, o voi arata si copiilor mei”. Fara sa-i rapesc prea mult timp, am plecat cu sentimentul ca avusesem in fata un om care respecta oamenii scolii. Si sigur nu m-am inselat!

Ceea ce remarcasem eu la acest PRIMAR, era faptul ca in ciuda firii sale, usor exploziva, mereu vorbea despre rostul sau pe aceasta lume, in familie si in societate.

In toamna anului 2001, inimoasa Leslie Hawke, voluntar Corpul Pacii, venita din S.U.A. la Fundatia de Sprijin Comunitar Bacau, a convins Primaria sa infiinteze in Bacau o clasa pentru copii ai strazii, pe care sa-i pregateasca pentru scoala. Noua, celor din Alecsandri, ne-a surâs ideea de a gazdui aceasta clasa. Practic, acesti copii, de la respectiva clasa, “au fost adoptati” de profesori si elevi, si, de ce nu, de parintii elevilor din liceu. Lucram impreuna cu oamenii Fundatiei si ne bucuram pentru fiecare realizare. PRIMARUL a fost chiar incântat de deschiderea liceului nostru, care intre timp devenise colegiu. Tuturor celor implicati in proiect le-a spus: “Sunt plecat din popor si, indiferent in ce pozitie voi ajunge, nu voi pregeta sa-i ajut pe cei care au nevoie”.

In primavara anului urmator, Fundatia de Sprijin Comunitar a organizat prima Gala in stil american, care a fost primita cu mult interes de intreaga comunitate. PRIMARUL a primit premiul “Personalitate Publica de Exceptie”, iar eu, ca director al Colegiului – “Premiul Comunitatii pentru Contributia Personala la Dezvoltarea Societatii Noastre”. Stiam ce inseamna stilul american de recunoastere a unor merite si ca nu era nimic fals in ceea ce hotarâsera ei. Eram mândra pentru scoala mea! Recent am recitit ce spunea PRIMARUL la aceasta festivitate: “Le voi povesti copiilor mei ce inseamna sa nu ai, sa fii necajit, sa-ti doresti un lucru si sa nu-l poti obtine”. Cred ca si pentru mine, dar si pentru PRIMAR, au fost cele mai de suflet premii.

Opresc aici sirul amintirilor, nu inainte de a spune ca poate atunci când a plecat prea in graba catre eternitate fostul PRIMAR, omul DUMITRU SECHELARIU, a gândit ca ar fi putut face mai mult si mai bine pentru comunitate, pentru cei dragi. Acest “mai mult si mai bine” il vor realiza si cei pe care i-a crescut, care i-au impartasit ideile si i-au fost aproape.

Gândurile acestea sunt si pentru cei care nu l-au cunoscut indeajuns, nu l-au cunoscut deloc sau nu l-au inteles,… si e si mai regretabil.

Pe Ordinul de chemare la încorporare, pe care l-am primit tremurând de emotie, era trecuta, clar, data prezentarii la Comisariat: 12 februarie 1978, ora 7 dimineata. De la mine din sat, adica din Bucsesti – lânga orasul petrolistilor, Moinesti – era drum, nu gluma. Iarna îsi facea de cap, frigul îti îngheta rasuflarea, mai ales ca am pornit de-acasa de pe la doua, trei dimineata, sa fiu prezent potrivit chemarii la arme. La Bacau, holurile Comisariatului Militar erau pline de tineri, ca si mine. Fusesem repartizat la Unitatea Militara 01806 Aviatie, din Craiova.

Câte emotii, câta teama, mai ales! La plecarea din Bacau, s-a nimerit sa fiu în vagon lânga un baiat, ca mine, brunetel, dragut, foarte comunicativ. M-a atras ca un magnet. S-a recomandat, simplu: Doru. Eu i-am zis cum eram strigat acasa, adica Nelu. Si asa am început o prietenie care a durat pâna în clipa când prietenul meu, Doru, a plecat în Eternitate. E o poveste frumoasa, care vorbeste despre ceea ce înseamna acest adânc sentiment, al prieteniei, ale carui începuturi, în cazul nostru, au avut loc într-un vagon de clasa a doua care ducea niste tineri sa învete mestesugul armelor. Dupa multe ceasuri am ajuns la Craiova. Unitatea militara, undeva, dincolo de oras. Ne-au luat în primire – parca eram o turma de oi -, ne-au citit numele, la fiecare – atunci am aflat ca pe Doru îl chema si Sechelariu, iar el a aflat ca pe mine ma chema si Leru -, ne-au tuns, ne-au îmbracat în uniformele de soldat. Când ne-am privit, s-au întâlnit râsul cu plânsul. Adio libertate, adio petreceri, adio fete…!

Perioada de instructie a fost cea mai grea. A trecut, astfel, perioada “Ciclului I” – perioada grea, cum am spus. A urmat Ciclul al II-lea, etapa mult mai simpla, mai usoara, ca sa spun asa. Când superiorii au aflat ca Doru era mecanic auto, meserias bun, îl degrevau de activitatile mai grele din unitate, solicitându-l sa le repare masinile. Atunci se simtea în largul lui, îl vedeam bucuros, îsi facea meseria si nu mai simtea “jugul” armatei. Uitasem sa spun ca, în spatele bucatariei, era un cires înalt, falnic, la umbra caruia, vara, poposeam, eu si Doru, în fiecare zi. Din permisia pe care o primisem, pentru câteva zile, acasa – cum se proceda cu militarii – adusesem cu mine chitara, pe care o aveam, de mult, si la care stiam sa cânt.

Ei bine, sub ciresul acela – m-as bucura sa stiu ca exista si acum – ma ruga sa-i cânt la chitara melodii pe care le îndragea, lucru ce ne facea viata mai usoara. Devenisem ca doi frati. Era o prietenie puternica, sincera, curata, cum numai în catanie se poate înfiripa, eu îi spunem tot ce aveam pe inima, iar el îmi spunea, tot asa, ce avea pe inima. Astfel, mi-am întarit convingerea ca Doru avea o personalitate aparte, era mai diferit fata de toti, la 20 de ani gândea lucrurile mai matur, devenise optimist si, mai ales, încrezator în fortele lui, în capacitatile sale native. Nu-i placea sa fie umilit, calcat în picioare de nimeni. Avea, în sânge, personalitatea liderului si reusea, întotdeauna, impunându-se prin gândirea si faptele sale. O activitate nelipsita si obligatorie – care avea loc de doua ori pe saptamâna – erau lectiile politice. Asa era atunci. Se citeau ziarele, un ofiter ne prezenta politica partidului, se discuta, în general, despre datoria sfânta de a-ti apara patria, dar si probleme de viata. La o astfel de întâlnire, Doru s-a ridicat si i-a spus ofiterului ca, daca în viata, doresti ceva cu adevarat, este imposibil sa nu reusesti. Ofiterul nu i-a dat dreptate, desi adevarul era de partea prietenului meu… Doru s-a asezat, tacut, pe scaun… Stia ca, în armata, e interzis, cu desavârsire, sa-ti contrazici superiorul… Mult mai târziu, evolutia vietii lui avea sa demonstreze, din plin, adevarul spuselor sale.

Si asa, viata de soldat se scurgea, când cu bune, când cu rele. Am fost, o perioada, detasati de la Craiova la Bacau, pentru paza aeroportului. Atunci, în cele 75 de zile cât am stat la Bacau, mi-am dat seama ce multi prieteni avea Doru în orasul lui natal, de cât respect se bucura, desi era atât de tânar. Atât la Bacau, dar si la Craiova – unde ne-am reîntors, între timp, în corpurile de garda paturile noastre erau tot timpul cele mai bune, saltelele cele mai noi, lenjeria cea mai curata. Era un semn ca învataseram disciplina militara, ordinea, rigorile cazone. E drept, uneori, mai “evadam” împreuna, ba la strandul de lânga unitate, pentru a face o baie sau a bea o bere, sau la “Hanul Doctorului” – un restaurant, cu terasa, din apropiere…

Nu-i vorba, au fost si momente când am cam “tras-o” de pe urma acestor “evadari”, dar, la urma urmei, asta-i armata. Cine n-a facut o zi de arest înseamna ca n-a trecut prin viata de militar… În ce ne priveste, cred ca cea mai crunta pedeapsa a fost atunci când ne “strecurasem” la strand si am fost vazuti de comandantul subunitatii. Amândoi am fost scosi, a doua zi, în fata frontului, mustrati de comandant si pedepsiti sa fim… tunsi numarul zero. Era cel mai cumplit lucru pentru un militar care, peste putina vreme, urma sa fie liberat! Cel care a fost de partea noastra, adica frizerul, ne-a usurat mult “rusinea”, lasându-ne cam un centimetru de par… Si asa, pe nesimtite, timpul s-a dus. Un vânt de libertate batea tot mai intens în rândurile noastre.

Cu vreo doua luni înainte de liberare, nici pofta de mâncare nu mai aveam. Pe drumul spre gara, am fost condusi cu mare alai… Era 12 iunie 1979. Un an si jumatate de catanie… În trenul ce ne purta spre case, am stat, ca si la venire, unul lânga altul. Iar în Statia CFR Onesti ne-am despartit. N-o sa uit vreodata ce mi-a spus când ne-am îmbratisat: “Nelule, în cinci ani de zile îmi iau masina si apartament…!” Am zâmbit si nu i-am zis nimic. La acea vreme era, practic, aproape o nebunie sa te gândesti la asa ceva, mai ales fiind atât de tânar… Cuvinte, as crede acum, profetice – spuse cu o hotarâre de neclintit, un vis care a întrecut, neasemuit de mult, chiar asteptarile sale…
El continua sa-mi fie prieten nedespartit, o prietenie începuta, demult, într-un tren – fantoma, care ducea doi tineri sa învete mestesugul armelor…

Ion LERU

Aceste cuvinte le spunea Doru când dorea sa se autodefineasca – ii povestisem cândva legenda lui Alexandru Macedon.

Doru Sechelariu a dorit din toata fiinta lui “sa lase o urma pe pamânt”, si a lasat.
Toata viata a avut un cult pentru tatal sau, isi iubise si admirase tatal foarte mult. Spunea deseori ca el stie ca nu o sa aiba mult de trait si ca la fel ca tatal sau nu o sa atinga vârsta de 60 de ani. Doru a fost urmarit de ideea unei morti timpurii toata viata.

Din nefericire, moartea sa survenita in urma unei boli necrutatoare l-a smuls din sânul familiei si al oamenilor care l-au iubit, indeplinindu-i profetia.
Doru Sechelariu a dat totul vietii si a cerut totul de la viata. A fost un om onest, tumultuos si darnic.
A ajutat pe foarte multi. Rari sunt aceia care i-au solicitat ceva, iar daca ii era cu putinta iar Doru nu le-a indeplinit cererile. Nu era un om avar si nici avid dupa bani, avusese bani toata viata, bani munciti de el. Nu avea cultul luxului si al opulentei. Banii pentru el nu au insemnat scopul, ci mijlocul.
Dumitru Sechelariu a fost un luptator si un om curajos, poate prea curajos pentru epoca in care am trait si inca traim.

A fost contestat si apreciat. A fost si este “VIU”.

A fost un om care a avut marele curaj de a cere comunitatii si societatii din care facea parte sa fie respectat si sa-i fie recunoscute meritele. Nu stia ce este ipocrizia.

In ultimii ani s-a retras din viata publica si eu cred ca a gresit fundamental, i-am spus de multe ori acest lucru.

Adevarata cauza a mortii sale timpurii nu a fost boala, ci nedreptatile suferite, care l-au macinat, de multe ori fiind acuzat pe nedrept, el luptând cu indârjire sa-si apere nevinovatia.
Doru, Ema, Mara, Dora fiti mândri de tatal vostru! V-a iubit si a cautat sa va ofere o viata mai buna decât a lui.

Aceste rânduri pe care le-am asezat pe hârtie doresc sa constituie un omagiu adus prietenului meu Doru Sechelariu.

Doru Sechelariu: “OMUL CARE ARDE si ACUM”.

Corneliu Iacobov

A oscilat între amurg si rasarit. Între dorinte si bun-simt. Sufletul sau a lasat aprinsa candela cu amintiri. Putem pune vise în ea ca sa lumineze mai departe, sau putem lasa timpul sa o stinga! Respectul de „tine-însuti” da parfumul acestor candele-curcubeu.

Ador locul în care m-am nascut. Mai mult decât atât: sunt semet când vine vorba de Bacaul meu! Sunt un personaj „condamnat la România” si-mi traiesc cu bucurie „pedeapsa”, pentru ca nu m-as simti bine în faldurile altei tari, sau în abisurile altui continent! Ma mândresc mereu cu cei care, la rândul lor sunt mândri de orasul asta. Doru a pus din nou Bacaul pe harta „Oraselor exemplu”. Modernitate… Statui… Cetateni de onoare!

Conducatorii cu har fauresc „Orase istorie”. Traseaza drumuri, înalta coloane, pun temelii! Iar cei ce pasesc în urma lor devin deasemenea biruitori peste pamântul destelenit. Multe personalitati-de-tinichea, se afla de ani buni pe toboganul istoriei, aruncate cu secera-n-sus-si-cu-ciocanu-n-jos, fiindca o fac nebuneste, cu lopeti gaurite si cu târnacoape de carton, terminându-le direct în râpe sau în boscheti. Asta ma doare prea putin, fiindca-mi aduc aminte de povestea tristilor care-si pierd umbra. Dar, de ceea ce Dumitru Sechelariu a lasat în urma cu mintea, cu mâna si cu fapta, îmi pasa! N-am sa scriu despre nebunia de vesnic-copil numita fotbal, ci despre cele 4 cuvinte de baza pe care le-a folosit pentru ambitia unui „Oras inima” care sa pulseze dupa gustul lui: curat, civilizat, clar, cultural. Am redescoperit identitatea puternica a unui om ce a condus 8 ani destinele unei citadele.

Dumitru Sechelariu, un cavaler adevarat, pentru o cetate fara masti! Oameni asemenea lui au crezut în constructia „Orasului demn”! A demonstrat ca speranta „Urbei falnice” se poate ivi si în alta parte decât în Capitala.

Daca scriu lucruri frumoase despre el, o fac nu pentru ca mi-a dat functii, ca nu mi-a dat! Nu pentru ca mi-a dat bani, ca nu mi-a dat! O fac pentru ca merita respectul, curajul si recunostinta unui non-conformist care n-a pupat mâini masculine si nici obraji pomadati cu non-valoare! O declar raspicat pentru chibzuinta si seriozitatea prieteniei lui. Oferita cu generozitate mie si familiei mele! Sunt fapte care nu se uita si nu îsi au calitatea în aur, si nici în diamante, si nici în alte „valori-fara-adevarata-valoare”!

Daca nu marturisesti în fata uitarii toate acestea, risti sa graiesti nu sufletului, ci ghetelor tâmpe, pantalonilor din creier si portofelului cu burta!
Nu i-a fost teama nici sa propuna, nici sa dicteze, nici sa construiasca, nici sa greseasca! A început sa reinventeze „edificiul” de la cap la coada. Cu rigurozitate. Cu valori, cu morala, cu risipa de lucruri frumoase… Face parte din tagma împlinitorilor de vise. Un patriot local ce mi-a impus una dintre cele mai elegante obligatii: sa iubesc de-a pururea locul în care am deschis ochii, acum, când ochii lui s-au închis.

Constiinta pare cuantificabila doar cu infinitul. O creste omul, o consacra Divinitatea. Vopseste-o, pune-i ce culori vrei, îmbraca-o în ce platose doresti; nicio problema! Spiritul tot „duh” ramâne! Nu poti sa-l pipai, nu poti sa-l tii de mâna. Nu poti sa-l tragi de nas, nu poti sa-l scarpini dupa ureche. Cantitatea de Întuneric si Lumina-i doar de Dumnezeu picurata si doar purtatorul ei îi stie taina. Restul e Viata si Destinul fiecaruia. Când s-a stins Doru, probabil ca în cer l-au asteptat suflete de oameni iubiti. Coloanele sufletelor pereche. Parinte… asteptat de parinti!

Parca-i vad si acum zâmbetul. A avut un surâs poznas întotdeauna, iar privirea lui a fost fascinanta: îi râdea cautatura de parca avea doua stele nastrusnice sub pleoape. Si asta pentru ca a stiut sa plânga cu adevarat, atunci când a simtit nevoia sa plânga! Asa a deschis calea catre recunostinta!

Recunoscând calitatile oamenilor de arta ce erau „pastrati la sertar” pe diferite motive: politice; sau din ingratitudine; ori din ignoranta! El i-a luat de acolo, a sters de amintirile grave si le-a umplut memoria cu nobletea lui! Stau si ma întreb, parca de multe vesnicii: oare putem toti, lasa vreun „semn deslusit” al trecerii noastre prin mântuirea aceasta, stravezie ca valurile unui port-de-lacrimi?!?
Ai ramas întotdeauna tânarul cu par negru si uitatura fermecatoare. Un mereu-truditor al cetatii pe care ai imaginat-o!

Radu Bogdan Ghelu

ARGUMENT

“In acest suflet de OM a fost atâta dinamism si in acest creier intreprinzator atâta concentrare, incât ma gândesc adeseori, ce ar fi fost si mai ales unde ar fi fost BACAUL fara el!
Dorinta sa de a moderniza orasul lui Bacovia a spart catusele formei traditionale, dorind sa-si duca urbea natala pe crestele inaltimilor unde puterea furtunilor pustietoare creste ca sa fie mai aproape de lumina!
A urmarit cu o putere aproape imposibila atât succesul imediat, dar si cel de perspectiva.
Astfel a reusit sa dea un oras atât de inchegat, original, unic si de ce nu, chiar invidiat.”

Doru Sechelariu, este astazi parte din Bacau si va ramâne nemuritor prin tot ceea ce a facut, primarul, pentru concitadinii sai. Ma gândesc, uneori cu nostalgie, alteori cu admiratie si, nu de putine ori, cu unele reserve la cel care a fost omul, completat de primarul pe care am avut placerea si sansa de a-l cunoaste in relatiile de serviciu.

Era când vulcanic, dinamic, uneori coleric, intransigent, ironic, zeflemitor, caracteristici care ascundeau cu mare abilitate un suflet tandru, milos, si, de multe ori chiar timid, dar niciodata uitând de umanismul din el.

Am admirat indrazneala sa, care era o forta extraordinara a sufletului ce-l ridica mai presus de tulburarile, de ravasirea si de emotiile pe care vederea unor pericole le-ar fi putut stârni in el; tocmai prin aceasta forta si-a pastrat cumpatul si folosirea nestingherita a judecatii in toiul a nenumarate evenimente, intâmplari unele dintre ele surprinzatoare, altele nedorite si greu de suportat.
Ce m-a impresionat la omul, la primarul Sechelariu? Sinceritatea si increderea. In relatiile cu subalternii, cu oamenii in general, era sincer si cu inima deschisa. Ii placea sa fie el insusi, sa fuga de prefacatorie, ipocrizie, de minciuna, sa se apropie mult de adevar spunând totul despre el, fara a vorbi.

Avea incredere in cei din jurul sau, dar cu masura. Considera increderea ca un tribut pe care il platea meritului celui de lânga el, ca un lucru de valoare incredintat spre pastrarea bunei lui credinte.
In tot ceea ce facea parea ca lasa impresia ca nu stie sa-si puna de acord infatisarea si purtarile cu chipul, nici tonul si vorbele cu propriile-i gânduri si simtaminte; uneori parea a se indeparta de el insusi pe nesimtite, ca apoi printr-o vointa de negândit revenind el cel dintotdeauna.

Nu se pierdea in explicatii filozofice, el era un “homo faber” sau reproducându-l pe cronicarul Grigore Ureche “unde nu gândeai, acolo il aflai”, metaforic spus un “Manole” modern al Bacaului.

Cum as putea uita o neobisnuita zi de sâmbata torida a anului 1998 care a fost marcata de o suita de discutii, angajamente si extrem de serioase pe problema acuta a aductiunii apei potabile in municipiul Bacau, cu o delegatie din America. Respectiva delegatie si câtiva reprezentanti ai Consiliului Local Bacau ne retrageam spre cartierul Gheraiesti pentru vizitarea puturilor de captare a apei ce urma a fi tratata, filtrata, ca apoi sa ajunga la populatia si consumatorii orasului. Intr-o stare de maxima incordare si traire spirituala, gândind la beneficiile ce le-ar fi putut avea orasul nostru in urma acestei vizite si, traind noi, mai ales, intr-o usoara stare de vis placut al viitorului.

Dintr-o data edilul orasului opreste coloana de masini, coboara impreuna cu oaspetii americani, din mult indragita sa masina Volvo, a deschis portbagajul, isi scoate cu calm pusca, o indreapta spre cer si impusca niste pasari, ce-i drept nevinovate, ca simbol, poate, al succesului care n-a fost sa fie spre dezamagirea tuturor.

Ma gândesc si acum ca si atunci cu câta abilitate a facut trecerea de la acea stare de tensiune greu de suportat, la o stare de relaxare totala, de bine psihic si emotional. Cât putea fi de imprevizibil acest om!

Fapte si intâmplari placute sau mai putin placute care sa-i completeze aureola primarului Dumitru Sechelariu ar mai putea fi inserate, dar rezerv aceasta placere si celorlalti cunoscatori a-i persona-litatii complexe a omului Sechelariu.

Nicio clipa nu si-a gasit placerea si avantajele in daunele altora. A stiut sa armonizeze placerea sa cu a concetatenilor urbei crutându-le amorul propriu si ferindu-se a-i jigni cu premeditare.
Fiind adeseori in mijlocul cetatenilor a cunoscut nevoile vietii acestora, situatia in care se gasesc, lipsurile lor, dorintele acestora incercând sa-i ajute material, moral, emotional demostrând de fiecare data ca in viata foarte importanta este dragostea fata de aproapele tau, impresionând de cele mai multe ori, cu energia pe care o gasea in interiorul sau, luptându-se cu vitregiile sortilor celor multi si de multe ori umiliti pe nedrept.

Pentru a incheia vom spune, ca in cazul lui Sechelariu informatia biografica cât a fost primarul Bacaului pacatuieste nu prin absenta ci, daca putem spune si asa prin prea multa prezenta. Nu convocam imaginatia pentru a completa documentatia, ci e necesara multa rigoare pentru a ordona multitudinea faptelor, realizarilor care, de fapt, fac “ISTORIA” prezenta a Bacaului.

Viata calatorului Sechelariu, caci prin viata toti suntem calatori, intereseaza, pentru ca intereseaza in primul rând realizarile sale care poarta pecetea unui spirit creator de anvergura, a vietii sociale bacauane, in complexitatea sa, completând cercul personalitatilor de seama bacauane si in al doilea rând completând nemurirea faptelor si realizarilor ce alcatuiesc frumusetea, arhitectura si unicitatea inegala-bilului oras al Moldovei lui Stefan.

Rodica Serbanescu

Doru Sechelariu a trait intens, a indraznit, a sperat si a transformat sperantele si visele in realitate. Si-a asumat o viata de barbat luptator, indraznet, si-a sumat responsabilitati. A fost exponentul tuturor tipologiilor de dinainte si de dupa 1989. A celor cu aspiratii. La inceput a stiut cum sa munceasca pe rupte ca sa-si construiasca fericirea lui, iar apoi a daruit fericire celor din jur. Ca orice indraznet, si-a asumat rolul de lider pentru neamul lui: familia lui, prietenii, bacauanii, moldovenii si românii lui.

A fost un model intr-o tara care a dus si duce lipsa din ce in ce mai acuta de modele. Pentru indrazneala lui a fost criticat, pentru generozitatea lui a fost tradat, dar pentru dezamagirile lui a suferit singur. El a vrut sa fie un copac cu radacini puternice ca sa se o dihneasca si sa-i faca mândri pe cei pe care i-a iubit, pe toti oamenii. Din pacate, copacul nu poate rezista vesnic fara padure.

Vorbeam adesea cu el despre datoria fata de tara, familie si credinta in Dumnezeu. Poate de asta era un om atât de credincios si un parinte exigent: si-a educat copiii sa aiba aspiratii si sa-si depaseasca limitele, sa devina campioni pentru România, insa modesti in societate. Nu a fost un sfânt si nici nu a vrut, a pastorit vietile celor din jur, uneori cu asprime. Eu am o teorie foarte simpla ce tine de aritmetica vietii: pentru mine cineva este om când faptele lui pozitive cu cele negative fac plus, iar straduinta lui este pozitiva.

Ce ziceti, aritmetica faptelor lui Doru Sechelariu da plus? A fost un OM? Pentru mine a fost un prieten. Iar prietenul meu a fost mai curajos decât temator, luptator decât las, generos decât zgârcit, familist decât egoist, implicat decât nepasator, consecvent decât schimbator, maret decât banal, enervant, dar nu plictisitor, mare gurmand, ca toti moldovenii, prieten adevarat, nu tradator, stoic si barbat pânala moarte, luptator neobosit, sentimental pâna la a crede si in oameni care nu meritau.

Dar stiti de ce a fost unic Doru Sechelariu? Pentru ca si-a dorit si a luptat pentru fericirea celor din jur.

Marian Cuzdroianu – Don Mariano

Magistrala feroviara 500 Bucuresti – Suceava a fost blocata, din nou, astazi, din cauza ploii, intre localitatile Valea Seaca – Faraoani.

Circulatia feroviara a fost intrerupta, conform unei informari a Prefecturii Bacau, de la ora 15.45.

La fata locului actioneaza, acum, echipele de interventie ale SNCFR.

Tot din cauza ploii, circulatia feroviara a mai fost intrerupta pe 8 iunie.

UPDATE: Incepand cu ora 16.30 s-a reluat circulatia pe un singur fir.

In curtea Scolii speciale „Maria Montessori” a fost inaugurata, joi, o casuta din materiale reciclabile, opera a 50 de elevi si profesori de la Colegiul de Telecomunicatii „N. V. Karpen”.

Acestia au fost sprijiniti de membrii Clubului 60A, care au asigurat materia prima. Realizarea casutei face parte din Proiectul Multilateral Comenius „The fairytale of the European Golden future”, care are o durata de 24 de luni si se va desfasura pâna in 2014. Panglica a fost taiata la ora 13, in aplauzele beneficiarilor.

„Casuta eco «PET-ul vesel» a fost construita din 1200 de PET-uri, cu acoperis de policarbonat, pe structura de lemn si e prinsa in beton, deci este stabila si sigura”, afirma Ana Stamatachi, coordonator proiect. In aceasta casuta se vor juca elevii Scolii „Maria Montessori” si copiii din Centrul de plasament

Doi bacauani, Ion Turbatu şi Petru Andronache, fosti directori in cadrul Electrica Moldova, au fost condamnati in dosarul in care a primit cinci ani cu executare si ministrul transporturilor, Relu Fenechiu.

Ioan Turbatu, director general al SISEE Moldova în perioada 2002-2004 a fost condamnat la 6 ani de închioare şi 5 ani interzicerea unor drepturi.

Petru Andronache, director comercial al SISEE Moldova în perioada 2002-2005, a fost condamnat la 7 ani de inchisoare si 5 ani interzicerea unor drepturi.

Ion Marghidan, director general al SISEE Moldova în perioada 2004-2005, a fost condamnat la 6 ani de inchisoare şi 5 ani pedepasă complementară prin interzicerea unor drepturi.

Relu Fenechiu este acuzat ca ar fi vandut la pret supraapreciat transformatoare vechi catre Sucursala de Întreţinere si Servicii Energetice Electrice (SISEE) Moldova.

„99,98% din produsele respective au rămas permanent în stocul SISEE Moldova, devenind, în final, achiziţii de produse vechi, folosite, fără justificare economică, inutile şi cauzatoare de prejudicii bugetului societăţii, făcute cu scopul de a favoriza firmele ce le livrau“ – au afirmat procurorii.

Sentinta nu este definitiva.

Pe 14 iulie e cald in Bacau. Deseori e canicula si oamenii cauta umbra. Sub o salcie racoroasa, lânga o masuta sta un fotoliu gol, pe masa o scrumiera prea curata arunca sageti de lumina inspre nicaieri si este liniste, desi s-a facut 14 iulie. Bacaul fara Dumitru Sechelariu? O realitate. Una care s-a ciobit intr-un colt ce parea de diamant indestructibil la orice presiune si temperatura.

Acesta este un adevar, mai degraba o sentinta data unui condamnat la neastâmpar neinteles, o copita azvârlita de bidiviul existentei in pieptul celui ce a calarit mereu fara sa. Viata i-a jucat ultima festa, a vrut o pauza, in timp ce el planuia de zor alte si alte drumuri, mereu convins ca mai este cale lunga pâna la sfârsit. Asta credeau si prietenii, si dusmanii, cu totii molipsiti de puterea unui om ce nu si-a cautat nicodata odihna.

I-a placut sa fie primar. Dar nu denumirea functiei l-a motivat, ci sansa de a-si implini un vis – sa ramâna ceva trainic in urma lui. La fel ca mecanicul auto dinainte de 1989, cel pentru care surubaareala sub masina insemna placerea de a face un lucru bun cu mâinile tale. Multi isi aduc aminte de meseriasul Sechelariu, tânarul indemânatic si descurcaret care le repara masinile. Unii l-au intâlnit dupa multi ani si le-a fost greu sa-l salute cu “domnule primar”.

Dar au invatat! Sunt de pomina sedintele din primul sau mandat, atunci când consilierii locali erau pur si simplu depasiti de rapiditatea cu care primarul facea schimbarile. Au fost si scandaluri, si amenintari, a trecut peste toate cu un zâmbet sau incruntându-se, mereu convins ca face ce trebuie pentru bacauani. Iar bacauanii, uimiti de ce se petrece in jurul lor, au inteles ca pot trai intr-un oras de care sa fie mândri.

Un 14 iulie de la inceputul anilor 2000, parca mai fierbinte decât de obicei pentru ca Dumitru Sechelariu isi sarbatorea ziua impreuna cu toti bacauanii. In marele parc al orasului au venit toti cei care au crezut ca poate exista intr-o tara meschina o “Duminica a Generozitatii”. Si a fost o extraordinara dovada de solidaritate locala, insufletiti de primarul lor, oamenii daruind neconditionat pentru alti oameni. Chiar si nemeritatele rastalmaciri lansate interesat de marii si micii epocii n-au sters din amintire un eveniment care cu siguranta va intra intr-o istorie a normalitatii si a entuziasmului. Si câta nevoie are acum Bacaul de generozitate!

Dupa 2004, nicio zi de 14 iulie nu a mai fost la fel pentru Dumitru Sechelariu. A trecut printr-un dureros calvar, fiind lovit cu acuzatii fara niciun temei, incercat cu presiuni si chiar cu santaj, incercuit cu inscenari si dosare fabricate. Nimic nu a lipsit din panoplia celor care il voiau ingenuncheat. Ani in sir a luptat pentru a-si dovedi nevinovatia. Când credea ca a reusit, o noua avalansa de acuzatii fara temei il loveau. Si din nou pornea la lupta, fara a obosi vreodata, intotdeauna purtând barbateste stindardul adevarului.

Desi au folosit toate mijloacele imaginabile, cei obsedati sa-l scoata vinovat pe Dumitru Sechelariu nu au reusit. Rând pe rând, instante oneste i-au dat verdict favorabil in toate procesele care i-au fost construite impotriva. Anii de zbucium, amaraciunea adusa de atacurile murdare impotriva sa nu i-au infrânt vointa, insa i-au macinat pe dinauntru trupul. A suferit fara sa se plânga, mereu acelasi om care nu stie sa se supuna in fata minciunii.

***
Soarele isi azvârle vapaile lungi, arzatoare printre doua furtuni ce izbesc dusmanos oamenii si casele. Zâmbetele sunt rare, la fel si sperantele. Umbra zilelor Bacaului parca e grea, la fel ca intunecimea noptilor in care gândul nu-i aducator de bucurie, ci de ingrijorari tot mai multe. Vântul se leneveste prin ramuri de rachita, mângâie un loc din care a plecat credinta ca aici e locul cel mai bun si mai frumos de pe lume. Cine mai spera in 2013? Cine mai crede vara asta? Cine isi mai aduce aminte de 14 iulie?

Sunt Dora, fiica cea mica a lui Dumitru Sechelariu. M-am nascut in aceeasi zi de 14 iulie ca tatal meu. Acum am 9 ani, el ar fi implinit 55. Imi spunea mereu: “Ziua noastra este una speciala… Tu esti cel mai frumos cadou pe care l-am primit de ziua mea si pe tine te iubesc cel mai mult.”

Mi-a placut sa invat de la tata. Mai ales sa fiu buna cu toata lumea si sa nu-mi fie frica de nimic. Tatal meu a fost de doua ori primar in Bacau si a ajutat multa lume, fiindca a stiut cum e sa-ti fie greu si cât de bine este sa-ti intinda cineva o mâna de ajutor.

Multi bacauani au trecut cu bine peste necazuri pentru ca Dumitru Sechelariu le-a fost alaturi, de aceea ei i-au multumit si l-au iubit.

Din partea intregii familii Sechelariu, va multumesc ca il pastrati in inima si in minte asa cum a fost… UN OM BUN!