Pe Ordinul de chemare la încorporare, pe care l-am primit tremurând de emotie, era trecuta, clar, data prezentarii la Comisariat: 12 februarie 1978, ora 7 dimineata. De la mine din sat, adica din Bucsesti – lânga orasul petrolistilor, Moinesti – era drum, nu gluma. Iarna îsi facea de cap, frigul îti îngheta rasuflarea, mai ales ca am pornit de-acasa de pe la doua, trei dimineata, sa fiu prezent potrivit chemarii la arme. La Bacau, holurile Comisariatului Militar erau pline de tineri, ca si mine. Fusesem repartizat la Unitatea Militara 01806 Aviatie, din Craiova.
Câte emotii, câta teama, mai ales! La plecarea din Bacau, s-a nimerit sa fiu în vagon lânga un baiat, ca mine, brunetel, dragut, foarte comunicativ. M-a atras ca un magnet. S-a recomandat, simplu: Doru. Eu i-am zis cum eram strigat acasa, adica Nelu. Si asa am început o prietenie care a durat pâna în clipa când prietenul meu, Doru, a plecat în Eternitate. E o poveste frumoasa, care vorbeste despre ceea ce înseamna acest adânc sentiment, al prieteniei, ale carui începuturi, în cazul nostru, au avut loc într-un vagon de clasa a doua care ducea niste tineri sa învete mestesugul armelor. Dupa multe ceasuri am ajuns la Craiova. Unitatea militara, undeva, dincolo de oras. Ne-au luat în primire – parca eram o turma de oi -, ne-au citit numele, la fiecare – atunci am aflat ca pe Doru îl chema si Sechelariu, iar el a aflat ca pe mine ma chema si Leru -, ne-au tuns, ne-au îmbracat în uniformele de soldat. Când ne-am privit, s-au întâlnit râsul cu plânsul. Adio libertate, adio petreceri, adio fete…!
Perioada de instructie a fost cea mai grea. A trecut, astfel, perioada “Ciclului I” – perioada grea, cum am spus. A urmat Ciclul al II-lea, etapa mult mai simpla, mai usoara, ca sa spun asa. Când superiorii au aflat ca Doru era mecanic auto, meserias bun, îl degrevau de activitatile mai grele din unitate, solicitându-l sa le repare masinile. Atunci se simtea în largul lui, îl vedeam bucuros, îsi facea meseria si nu mai simtea “jugul” armatei. Uitasem sa spun ca, în spatele bucatariei, era un cires înalt, falnic, la umbra caruia, vara, poposeam, eu si Doru, în fiecare zi. Din permisia pe care o primisem, pentru câteva zile, acasa – cum se proceda cu militarii – adusesem cu mine chitara, pe care o aveam, de mult, si la care stiam sa cânt.
Ei bine, sub ciresul acela – m-as bucura sa stiu ca exista si acum – ma ruga sa-i cânt la chitara melodii pe care le îndragea, lucru ce ne facea viata mai usoara. Devenisem ca doi frati. Era o prietenie puternica, sincera, curata, cum numai în catanie se poate înfiripa, eu îi spunem tot ce aveam pe inima, iar el îmi spunea, tot asa, ce avea pe inima. Astfel, mi-am întarit convingerea ca Doru avea o personalitate aparte, era mai diferit fata de toti, la 20 de ani gândea lucrurile mai matur, devenise optimist si, mai ales, încrezator în fortele lui, în capacitatile sale native. Nu-i placea sa fie umilit, calcat în picioare de nimeni. Avea, în sânge, personalitatea liderului si reusea, întotdeauna, impunându-se prin gândirea si faptele sale. O activitate nelipsita si obligatorie – care avea loc de doua ori pe saptamâna – erau lectiile politice. Asa era atunci. Se citeau ziarele, un ofiter ne prezenta politica partidului, se discuta, în general, despre datoria sfânta de a-ti apara patria, dar si probleme de viata. La o astfel de întâlnire, Doru s-a ridicat si i-a spus ofiterului ca, daca în viata, doresti ceva cu adevarat, este imposibil sa nu reusesti. Ofiterul nu i-a dat dreptate, desi adevarul era de partea prietenului meu… Doru s-a asezat, tacut, pe scaun… Stia ca, în armata, e interzis, cu desavârsire, sa-ti contrazici superiorul… Mult mai târziu, evolutia vietii lui avea sa demonstreze, din plin, adevarul spuselor sale.
Si asa, viata de soldat se scurgea, când cu bune, când cu rele. Am fost, o perioada, detasati de la Craiova la Bacau, pentru paza aeroportului. Atunci, în cele 75 de zile cât am stat la Bacau, mi-am dat seama ce multi prieteni avea Doru în orasul lui natal, de cât respect se bucura, desi era atât de tânar. Atât la Bacau, dar si la Craiova – unde ne-am reîntors, între timp, în corpurile de garda paturile noastre erau tot timpul cele mai bune, saltelele cele mai noi, lenjeria cea mai curata. Era un semn ca învataseram disciplina militara, ordinea, rigorile cazone. E drept, uneori, mai “evadam” împreuna, ba la strandul de lânga unitate, pentru a face o baie sau a bea o bere, sau la “Hanul Doctorului” – un restaurant, cu terasa, din apropiere…
Nu-i vorba, au fost si momente când am cam “tras-o” de pe urma acestor “evadari”, dar, la urma urmei, asta-i armata. Cine n-a facut o zi de arest înseamna ca n-a trecut prin viata de militar… În ce ne priveste, cred ca cea mai crunta pedeapsa a fost atunci când ne “strecurasem” la strand si am fost vazuti de comandantul subunitatii. Amândoi am fost scosi, a doua zi, în fata frontului, mustrati de comandant si pedepsiti sa fim… tunsi numarul zero. Era cel mai cumplit lucru pentru un militar care, peste putina vreme, urma sa fie liberat! Cel care a fost de partea noastra, adica frizerul, ne-a usurat mult “rusinea”, lasându-ne cam un centimetru de par… Si asa, pe nesimtite, timpul s-a dus. Un vânt de libertate batea tot mai intens în rândurile noastre.
Cu vreo doua luni înainte de liberare, nici pofta de mâncare nu mai aveam. Pe drumul spre gara, am fost condusi cu mare alai… Era 12 iunie 1979. Un an si jumatate de catanie… În trenul ce ne purta spre case, am stat, ca si la venire, unul lânga altul. Iar în Statia CFR Onesti ne-am despartit. N-o sa uit vreodata ce mi-a spus când ne-am îmbratisat: “Nelule, în cinci ani de zile îmi iau masina si apartament…!” Am zâmbit si nu i-am zis nimic. La acea vreme era, practic, aproape o nebunie sa te gândesti la asa ceva, mai ales fiind atât de tânar… Cuvinte, as crede acum, profetice – spuse cu o hotarâre de neclintit, un vis care a întrecut, neasemuit de mult, chiar asteptarile sale…
El continua sa-mi fie prieten nedespartit, o prietenie începuta, demult, într-un tren – fantoma, care ducea doi tineri sa învete mestesugul armelor…
Ion LERU
