Stefan cel Mare daruieste in anul 1498 Manastirii Bistrita, “pentru pomenirea fiului nostru Alexandru” (cand se implineau doi ani de la moartea acestuia – n.n.), o vie la Calugara, langa Bacau, “… pana la viile ungureanului, cu un schit, unde petrece calugarul Teofan si cu Prisaca, cu un loc ce este in Bacau, de cealalta parte a Sfintei Manastiri Bistrita.

Acest loc incepe hotarul de la un frasin ce-i langa varnita (velnita – n.n.) de la Paraul Calugarului la munte, de la un stejar la drumul de vale, la Piscul lui Bran, la varful Dealului Mare, la Ratauani si cu toate obarsiile paraielor Calugarii pana la Paraul Calugarii, apoi la camp 12 pamanturi din gios de drumul Calugarii, cu tot venitul”.

Peste 321 de ani, in 1819, inginerul austriac Kuhnel indeplineste porunca domnitorului Calimachi de a alcatui harta Bacaului. El o va intitula “Aratarea samnelor , a locurilor care s-au aratat cu numele lor pe harta:
1. Vamita
2. Chilia lui Bratu
3. Fantana lui Tofan unde este drumul Husilor
4. Dealul Sabaoanilor
5. Piscul Calugarilor
6. Piscul lui Bran
7. Douasprezece pamanturi a manastirii Bistrita
8. Viile ungurenilor
9. Viile bacauanilor
10. Vadul beiului
11. Beci domnesc
12. Vadul la drumul Ketrii (Piatra Neamt – n.n.)
13. Sinorie
14. Muntele Saratiei
15. Dealul Ursoaiei
16. Dealul Mare”.

Uluitor, din cele “16 samni”, 6 sunt cuprinse si in documentul de la Stefan cel Mare! Ce surse a folosit inginerul Kuhnel? Fireste, mai intai, toponimia locului. Dar, in trei secole si jumatate, aceasta a putut sa sufere numeroase modificari.

Sa fi folosit el o harta veche? Dar, dupa cum se stie, prima harta a Moldovei si care cuprinde si Bacaul dateaza din 1714, fiind alcatuita de Dimitrie Cantemir. O a doua harta a Moldovei, “Gheniki harta Moldavias” se tipareste la Viena, in 1797, dar nici una din aceste doua harti nu cuprinde toponimele din harta lui Kuhnel. Sa fi folosit, oare, inginerul austriac documente ramase chiar din timpul lui Stefan cel Mare?
(Ap. Eugen Sendrea, Istoria pe placul tuturor, Editura Vicovia, 2011)

Pe drumul care leagă Adjudul de Oneşti, la limita dintre comunele Căiuţi şi Ştefan cel Mare, se află un important, dar destul de puţin cunoscut, monument arhitectonic medieval, care a rezistat timpului: podul de piatră construit din porunca lui Ştefan cel Mare în anul 1495, pod care trece peste un pârâiaş, numit de localnici Pârâul lui Vodă, la câteva zeci de metri înainte de vărsarea sa în râul Trotuş.

Se pune întrebarea: de ce marele voievod a hotărât această realizare? Răspunsuri vor fi fiind mai multe, dar credem că principalul motiv a fost acela de a face mai uşor transportul drobilor de sare de la „Ocnele de pe Trotuş”, una dintre dovezi fiind costul acestuia: „un kertic domnesc de 2000 oca sare”. În acelaşi timp, domnitorul cunoştea bine zona, petrecându-şi acolo bună parte din copilărie, pe moşia de la Borzeşti a tatălui său, viitorul domn Bogdan al II-lea. Este posibil ca tânărul Ştefan să fi trecut des spre herghelia domnească de la Căiuţi şi să se fi împotmolit vreo dată în acel loc, cum este, la fel, posibil ca în anii 1493-1494, când s-a construit Biserica din Borzeşti „spre pomenirea răposaţilor strămoşilor şi părinţilor lor” (cum scrie în pisanie), localnicii, ori cei care transportau sarea, să-i fi solicitat construirea podului.

Doctorul Constantin I. Istrati, cercetând podul în anul 1904, în studiul Biserica şi podul de la Borzeşti arăta că: „podul este construit din piatră cu mortar de var gros, bolta, de asemeanea, construită cu bolovani rotunzi, iar capetele bolţii care se văd sunt lucrate gros tot din bolovani rotunzi”. Tradiţia locală spune că mortarul s-a realizat din var şi albuş de ou. De-a lungul timpului podul a suferit unele transformări şi adăugiri. O renovare majoră a avut loc în timpul domniei lui Mihail Sturdza (aprilie 1834 – iunie 1849). Tot atunci „s-a ridicat un mic monument spre pomenirea clădirii podului, dar el a fost distrus cu ocaziunea construcţiei liniei căii ferate. Bine că cel puţin a scăpat podul!”, remarca cu tristete doctorul Constantin I. Istrati. O altă refacere s-a făcut în anul 1873, când s-a construit şoseaua Adjud-Oneşti şi aceasta a fost aşezată în dreptul primei cornişe, la 5,30 m deasupra radierului, având ca parapet înălţimea dintre cele două cornişe de 1,20 m, dar cu timpul şoseaua s-a înălţat şi a ajuns la cornişa a doua, la 6,50 m deasupra radierului. Cea mai importantă refacere a fost realizată, conform celor afirmate de C.I. Istrati, în anii 1902-1903.

Peste acest pod trecea, până în anul 1959, Drumul Naţional 11 A, construcţia demonstrându-şi soliditatea mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când pe deasupra sa au trecut tancuri şi alte maşini grele, precum şi după război, pe acolo fiind traseul maşinilor grele de utilaj petrolier, care făceau „naveta” între Ploieşti şi zona petrolieră Moineşti. Modernizarea şi betonarea drumului respectiv în anul 1959 a configurat un nou traseu şoselei, scurtându-l, dar mai ales renunţându-se la două bariere, aflate la câteva sute de metri una de cealaltă, peste calea ferată Adjud – Ciceu, podul rămânând în afara şoselei.

Prin anii ’70-’80 ai veacului trecut s-a încercat ridicarea unui bust al voievodului lângă pod, dar din proiectul iniţial s-a realizat doar soclul. Deşi nu mai este folosit pentru traficul auto, podul de piatră din secolul al XV-lea este încă una dintre mărturiile vocaţiei românilor de a construi lucruri care să dăinuiască în timp, înfruntând vicisitudinile naturii, războaie şi chiar nepăsarea oamenilor.
În prezent podul de piatră al lui Ştefan cel Mare are lungimea de 14 m, lăţimea de 8 m, înălţimea de 11 m, iar deschiderea bolţii este de 5,80 m.

În drumurile dumneavoastră de la Adjud spre Oneşti, la km 24, la câteva sute de metri de la ieşirea din Căiuţi, parcaţi pentru câteva minute, traversaţi pe jos calea ferată, mai faceţi câţiva paşi şi veţi avea posibilitatea să faceţi si o întoacere în timp. Nu veţi regreta.

Vilică Munteanu – Arhivele Naţionale Bacău

Duminica, 16 decembrie 1877. Intrega suflare a targului Bacau se afla la gara. Alaturi de primarul Ghorghe Hociung se gasesc toate notabilitatile orasului: avocatii Leon Sakellary, Iancu Ganea, Alexandru Braescu, Mihail Climescu, Neculai Mortun … Isi face apoi aparitia pe peron intregul sobor de preoti, avandu-i in frunte pe protopopul Gheorghe Soforcescu sip e preotii de la bisericile “Sf. Neculae”, “Precista”, “Sfintii Imparati”, “Buna Vestire” … Pana si paraclisierii tinusera sa fie prezenti. In fata tuturor se agita necontenit seful garii, consultandu-si mereu ceasul de buzunar. Si iata, pe unica linie ferata isi face aparitia, pufnind intr-o baie de aburi, o locomotive tractand cateva vagoane. Ca pri farmec, zumzetul si agitatia de pe peron inceteaza. In linistea instaurata brusc se aud catreva glasuri pline de emotie: “Vine imparatul!”

Alexandru al II-lea Pavlovici, imparatul Rusiei, sosea in gara Bacaului, cladire ce fusese inaugurata la 1 septembrie 1872. Era primul imparat care calca in urbea de pe Bistrita, “acum venind triumfatoriu dupa capitularea Plevnei, ce mai de pe urma bataie in tara Turciei, impreuna cu ai nostri romani biruitori ca au castigat independenta…, trecand aicea la Rusia…”

Bucuria bacauanilor de a-l vedea pe imparatul Alexandru al II-lea era imensa. Iata ce consemna cronicarul Costache Radu: “… in timpul razboiului Ruso-Turc (1876 – 1878), mai toata armata ruseasca a trecut pe la Bacau, iar cavaleria si cazacii prin oras. Orasenii ii primeau cu bucurie, ii cartiruiau fara a se opune, caci, de aceasta data, soldatul rus nu era acel de la 1848 si 1854, care pe unde trecea parjolea. Intrand in lupta si armata romana, chemata in ajutor de de Marele Duce Nicolae, comandantul ostilor rusesti de peste Dunare, bacauanii mai in fiecare zi se gandeau la mijloacele de a face mai usor traiul soldatului roman intrat in foc”.

Dar ce a facut imparatul rus la Bacau? “… La Gara urbei Bacau s-a dat jos din vagoanele imperiale, care erau de o rara frumusete a le privi. Era cu Gorceacov, marele cancelar al sau, si cu Statul sau Major”. Dupa ce a dat mana cu reprezentantii urbei Bacaului, imparatul a salutat multimea , apoi s-a urcat in tren, indreptandu-se spre Rusia. Fireste, in Bacau, luni de zile, pe strazi, in restaurante, in fiecare casa nu s-a vorbit decat despre vizita lui Alexandru al II-lea, fiecare adaugand povestii cate ceva de la el. A fost unicul imparat care a calcat pe caldaram bacauan. (Ap. Eugen Sendrea, Istoria necunoscuta a Bacaului, vol. III, Editura Vicovia, 2013).

Costache Radu (1832 – 1908), “primul cronicar modern al Bacaului”- cum il numeste regretatul critic si istoric literar Eugen Budau – , relateaza in lucrarea sa fundamentala, “Bacaul de la 1850 la 1900” despre o vizita facuta la Bacau de regale Carol I si principele Ferdinand. Sa urmarim relatarea avocatului, ziaristului, dramaturgului si omului politic Costache Radu, care a fost, timp de doua mandate (1889 – 1890 si 1894 – 1895), primar al orasului Bacau:

“In septembrie 1889 au fost la Bacau marile manevre regale, cu doua corpuri de armata, al treilea si al patrulea. In tot timpul manevrelor, orasul a fost in deplina sarbatoare, in multa animatie; caci M.S. Regele Carol si A.S.R. Principele Ferdinand au stat sapte zile la Bacau, avand cartierul general in casele lui I. Iurasc.

In seara intaia s-a facut retragerea cu torte inaintea palatului administrative, fiind opt muzici militare sub conducerea inspectorului Hubsch. A doua zi, M.S. si A.S.R., impreuna cu toti atasatii straini, s-au dus la Racaciuni, unde s-au aruncat pontoane, peste apa Siretului trecand artileria si cavaleria. In ziua a treia, pe dealul de la Serbanesti s-a primit defilarea corpului al patrulea ce venea dinspre Roman. In ziua a patra au fost manevre la podul de la Holt. Ofensiva o avea generalul Cantili, care venea dinspre Prut, si apararea podului o avea generalul Racovita. S-a dat o lupta si generalul Cantili s-a retras in satul Campeni iar generalul Racovita a trecut cu armata sa podul, urmarind pe inamic. In ziua a cincea a fost marea manevra in satul Campeni. Armata de sub comanda generalului Racovita a luat ofensiva spre a scoate din pozitii armata de sub comanda generalului Cantili. Artileria si cavaleria erau sub comanda generalului Radovici. Dupa o lupta de patru ore, armata generalului Cantili a inceput sa se retraga si retragerea – dupa spusele celor competenti – a fost cu mult tact si chibzuiala. La ambele manevre, aproape jumatate din oras a insotit pe rege si armata. Copiii de la scoli au fost invoiti sa vina la locul de lupta. A sasea zi a fost marea defilare pe campul de la Hemeius, tinand patru ore si jumatate. Fiind mai aproape de oras, tot campul era plin de oraseni, de tarani veniti de prin sate si multi din orasele invecinate, Roman si Piatra, care sosira cu trenuri de placere.

In toate zilele, la masa regelui au fost invitati pe rand toti deputatii, toti notabilii orasului, toate autoritatile si toate persoanele politice, din orice partid. La masa din ziua defilarii au luat parte si toti ofiterii superiori. M.S. refele a ridicat intaiul toast pentru armata, cu multa satisfactie pentru reusita manevrelor si mandru ca e seful ei. A raspuns domnul ministru de razboi, generalul Manu, multumind majestatii sale de solicitudinea ce are pentru armata. Apoi Majestatea Sa a ridicat al doilea toast pentru cetatenii bacauani, multumind de primirea calduroasa ce I s-a facut. Am raspuns eu, ca primar. Nu-mi aduc bine aminte de tot ce am zis, dar am sfarsit cu aceste cuvinte: “ … Sa traiesti, Maiestate! Izbanda in toate intreprinderile voastre si, oriunde veti merge, sa intalniti in cale tot inimi calde sip line de patriotism ca ale cetatenilor bacauani. Sa traiasca Maria Sa Regina! Sa traiasca Alteta Sa regala, Principele Ferdinand ! Sa traiasca brava armata romana!…”

A saptea zi, M.S. Regele si cu toata suita a asistat la gara, observand imbarcarea trupelor. Apoi, la 11 ore dimineata, a plecat impreuna si cu ministrii Lascar Catargiu si generalul Manu spre Iasi”.

„Cine te-a vizitat nu te mai poate uita, căci în mijlocul darurilor tale neîntrecute şi a frumuseţilor tale încântătoare, sufletul lui a vibrat adânc. În Slănic ochiul se desfată, mintea se recreează, sufletul întreg vibrează de emoţii puternice. … Fii dar în veci binecuvântat fermecător colţ de rai pământesc!”
Cleopatra Tăutu – 1934

„La anul 1800, iulie în 20, în ziua de Sfântul Ilie, mergând D. Sărdar Mihălucă (Mihalachi Spiridon – n.n.) cu păscarii săi ca să pescuiască păstrăvi prin susul apei Slănicului şi ajungând sub muntele Puful la o strâmtoare de stânci ca de 4 stânjeni prin care se varsă Slănicul, acolo unul din păscari eşind pe malul despre amiază zi şi văzând că dintr-o stâncă curge o apă limpede ca cristalul, s-au îndemnat a o gusta şi aflându-o că este acră au spus d. Sărdar, care trecând peste Slănic şi încredinţându-se că aceea este apă minerală curiozitatea îndemnându-l a mai cerceta împregiur au mai descoperit şi alte două izvoare, pe care, după aceea, au stăruit a le publica îndeobşte ca ape vindecătoare, unde, din timp în timp, bolnavii mergeau şi le foloseau, însă desimea pădurii din acea strâmtoare înfăţişând pe atunce o sălbatică şi fioroasă privelişte vizitatorilor, au îndemnat pe d. Serdar de a curăţa pădurea din strâmtoare, precum şi de pe un podiş, pe care, cu vremea, au înfiinţat mai mult de 40 de odăi pentru adăpostirea bolnavilor.

Până la anul 1820, puţini pătimaşi mergeau acolo, nefiind încă bine ştiute acele ape; eară de la acel an, treptat sporeşte numărul lor”, scria dr. Anastasie Fătu în lucrarea Descrierea apei simple şi a apelor minerale din Moldova, apărută la Iaşi în anul 1851. O variantă a acestei întâmplări, publicată în Marele Dicţionar geografic al României, menţionează că serdarul Mihalache Spiridon a descoperit primul izvor în timpul unei vânători. Cu tot caracterul de legendă al descrierilor respective, putem aprecia ca primă atestare a apelor minerale de la Slănic anul 1800, dr. A. Fătu fiind contemporan evenimentelor.

Efectul miraculos al acestor ape minerale, care au început a fi folosite de primii bolnavi în anul 1812, deşi nu se făcuse încă analiza lor, precum şi publicitatea crescândă l-au determinat pe domnitorul Ioniţă Sandu Sturdza să dea, la 24 iunie 1824, un hrisov prin care a stabilit prima rânduială a băilor din Slănicul Moldovei, din care spicuim: „… râvnitori fiind de a înmulţi facerile de bine cele spre obştească folosinţa Patriei, socotit-am şi fiindcă la ţânutul Bacăului, lângă Ocna, la pârăul Slănicului, s-au aflat izvor de apă, care, după cercările noastre ce s-au făcut, s-au găsit a fi folositoare pentru feliuri di slăbiciuni ale sănătăţii, de câţiva ani s-au şi obişnuit a merge acolo mulţi pentru facirea de feredei … negăsind loc di adăpostire, unde să poată face feredei, am găsit a fi de trebuinţă şi lucrul cel mai creştinesc, de a să face acolo oareşcare punire la cale de înlesnire pentru oamenii acei nevoiţi şi săraci. … Iată prin acest al nostru domnesc hrisov, hotărâm şi însărcinăm cu această trebuinţă pi credincios boierul nostru, dumnealui Mihail Spiridon, biv vel sărdar … să facă zăci odăi la locul ci să va socoti mai bun lângă borviz …”

La mijlocul veacului al XIX-lea localitatea a trecut în proprietatea Eforiei Casei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, care în câţiva ani a început să construiască hoteluri (Racoviţă, Cerbu, Puf, Zimbru, Nemira) şi vile, a regularizat cursul râului Slănic, a captat noi izvoare, a amenajat parcul, a construit Cazinoul etc, devenind cea mai de seamă staţiune balneoclimaterică din ţară, căpătându-şi renumele de „Perla Moldovei”.

Dezvoltându-se an de an, în perioada 1890-1916 staţiunea ajunge un adevărat rai pentru suferinzi, dar şi pentru cei care doreau să se relaxeze. În anul 1891 staţiunea a fost vizitată de regele Carol I, care a rămas plăcut impresionat de cele văzute.

În timpul Primului Război Mondial, Slănicul Moldovei, aflat în zona primei linii a frontului, a fost bombardat în mai multe rânduri de pe munţii Cerbu şi Pufu. Din vechea strălucire a localităţii, din clădirile impresionante şi instalaţiile moderne la sfârşitul războiului au rămas doar ruine şi mormane de cărămidă şi piatră.

Reconstrucţia localităţii a durat ani de zile. Epitropia a vândut unele imobile şi terenuri la persoane particulare, care au construit noi vile ori au refăcut câteva din cele vechi. În anul 1934 s-a terminat renovarea complexului Racoviţă, grav afectat de bombardamente. De asemenea, o serie de instituţii – Banca Naţională, Poşta, C.F.R. şi altele – şi-au realizat construcţii proprii. S-a ajuns ca la sfârşitul perioadei interbelice staţiunea să depăşească în strălucire Slănicul anului 1916, iar faima să treacă mult graniţele ţării, ca loc ales de Dumnezeu pentru tămăduirea bolnavilor şi pentru frumuseţea sa de adevărată bijuterie naturală.

Staţiunea a avut un parcurs ascendent şi după 1948, an în care vilele au trecut în proprietatea statului şi au fost puse la dispoziţia publicului larg. Mai mult chiar, au fost construite noi şi moderne spaţii de cazare, masă şi tratament, completate cu variate posibilităţi de petrecere plăcută a timpului în staţiune şi împrejurimi, la izvoarele dătătoare de sănătate sau la odihnă venind tot felul de categorii de oameni de prin diferite locuri. Este şi un foarte propice spaţiu de pregătire a sportivilor.

De-a lungul timpului în staţiune şi-au petrecut o parte din timp o serie de personalităţi de prim rang, dintre care amintim pe mitropolitul Veniamin Costache, Costachi Conachi, Costache Negri, Ion Creangă, Nicu Gane, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu şi mulţi alţii, unii dintre aceştia aşternând pe hârtie frumoase gânduri despre Slănic.

După evenimentele din anul 1989, Slănicul Moldovei, ca de altfel şi alte staţiuni, a avut o perioadă de regres, dar în ultimii ani au început a se produce schimbări majore. S-au renovat unele din vechile construcţii, s-au construit altele moderne, au fost atraşi investitori în turism. A fost ridicată ştacheta în ceea ce priveşte condiţiile de cazare, tratament, odihnă şi relaxare, hotelurile şi pensiunile private fiind în pas cu cerinţele timpului. Mai mult decât atât, autorităţile locale au făcut posibilă o investiţie deosebită: pârtia de schi, care va fi inaugurată în iarna 2013/2014 şi va fi cea mai modernă din ţară şi între cele mai bune din Europa. La Slănic Moldova parteneriatul public-privat a avut şi are rezultate dintre cele mai bune.

Cadrul natural, proprietăţile deosebite ale apelor care ţâşnesc din măruntaiele munţilor de aici şi mijloacele de cură şi tratament fac şi vor face din Slănic Moldova una din destinaţiile preferate ale celor care voiesc să-şi îngrijească sănătatea, să-şi refacă forţele, ori să se odihnească. Cine a călcat o dată în Slănic se îndrăgosteşte de acesta şi pleacă cu dorinţa de a reveni cât mai curând şi mai des.

Vilică Munteanu – Arhivele Naţionale Bacău

Pare de necrezut, dar vestita Biserica “Precista” din Bacau a avut – pana in primul deceniu al secolului XX – doua turle! Iata povestea acestui stravechi lacas de cult. La 1900, ctitoria lui Alexandru Voievod arata jalnic: “Privita din partea de nord, are mai mult aspectul unei biserici parasite, din cauza caderii tencuielii si a multor culori, in care predomina negrul, iar in partea de sud, peretele fiind mai ferit de furtuni, e intr-o stare mai buna, iar in schimb plafonul de sub streasina e cazut, din cauza acoperisului stramt, in curand se va resimti din cauza ploilor si bolta bisericii, oricat de rezistenta ar fi. Pe peretii interiori, aproape nu se mai distinge chipul sfintilor, in multe parti sunt imposibil de reconstituit picturile sa, daca se va lasa asa, nu se va mai cunoaste nimic din ce a fost. O infatisare nu tocmai placuta ii da bisericii si gardul ce imprejmuieste curtea, caci e putrd si in multe parti cazut”.

Cum de a cazut acesta vestita constructie voievodala?

Dupa cum se stie, biserica a fost tarnosita la 1 ianuarie 1491. Pisania daltuita in piatra glasuieste: “Cu vrerea Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh, bine cinstitorul si de Hristos iubitorul Alexandru Voievod a zidit acest hram intru numele Adormirii Precistei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei si s-a savarsit in anul 6999, luna ianuarie 1” (traducere facuta de Nicolae Iorga –n.n.). Alexandru Voievod si tatal sau, marele Stefan Voievod, domnul Moldovei, au asistat la tarnosire. Dar de ce chiar la inceput de an? Majoritatea bisericilor ridicate de Stefan cel Mare se ridicau planificat, lucrarile demarand de obicei in luna mai si fiind finalizate in octombrie, timpul constructiei – foarte scurt pentru acea vreme – datorandu-se faptului ca Stefan stia sa mobilizeze forte importante intr-un singur punct. Sa ne amintim ca Cetatea Chiliei a fost ridicata in doar cateva saptamani, cu ajutorul a 800 de mesteri zidari si a peste 17.000 de ajutoare! Dar “precista” a fost terminate si tarnosita in plina iarna. Care sa fie explicatia? In primul rand, evenimentele vremii. Nori negri se rostogoleau asupra micii Tari a Moldovei. Polonezii, gata a interveni in treburile interne, turcii in expansiune, rusii in crestere, ungurii cu ochii atintiti, muntenii gata de compromisuri si ardelenii impinsi de la spate… Un singur gand il facea pe Stefan sa grabeasca totul si sa treaca peste orice traditie. Si acest gand era URGENTA.

Alexandru, vrednicul sau fiu, trebuia sa treaca urgent la reorganizarea si intarirea Tarii de Jos. Din nefericire, el va dispare prematur de pe scena tarii, chiar atunci cand tara isi punea mai mult ca niciodata speranta in el. Dupa moartea lui neasteptata, Curtile Domnesti de la Bacau scad, incet dar sigur, din importanta. Asa cum pe drept spune arhologul bacauan Alexandru Artimon, “din 1517 ele raman doar o amintire”. Ce se intampla, insa, cu Biserica “Precista”? La 1598, biserica functiona. Eremia Movila Voievod, desi foarte ocupat cu nenumaratele si incurcatele treburi ale domniei, gaseste timp si pentru restaurarea “Tetraevangheliarului de la Bacau”, care fusese daruit ctitoriei sale de la Bacau chiar de Alexandru Voievod, la slujba de tarnosire a bisericii: “Cu bunavointa Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh, Io Alexandru Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei, fiul marelui Stefan Voevod, a scris si a ferecat acest Tetraevangheliar bisericii sale care (este) in Bacau, casa preasfintei noastre Nascatoare de Dumnezeu si pururea feciara Maria, cu mana mult pacatosului diacon Theodor, in zilele binecinstitorului si de Hristos iubitorului Stefan Voevod, in anul al 35-lea al domniei lui, in anul 6999 (1491-n.n.), luna aprilie 23”.

Cu siguranta, Tetraevangheliarul a fost scris si impodobit cu patru miniaturi (doua reproduceri se afla in catalogul Expozitiei din 1913, de la Moscova-n.n.), de catre diaconul Teodor Marisescul. De la “Trei Ierarhi” a ajuns, insa, si un panaghiar, comandat tot de Alexandru: “Io Alexandru Voevod, fiul lui Stefan Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii moldovei, a facut acest panaghiar ca sa stea la biserica din Bacau”. Pe acesta era infatisata Inaltarea lui Iisus Hristos, iar inauntru “este sapat un tropar al acestuia”.

Trec anii, iar de Curtile de la Bacau si de biserica de aici nu se mai spune nimic. Nici Dimitrie Cantemir, care a trecut deseori prin Bacau, nu scrie nimic despre vechea ctitorie in celebra sa carte “Descrierea Moldovei”. Lasat in parasire, ansamblul de la “Precista” devine loc de aprovizionare cu piatra pentru targovetii bacauani. Din “curtile domnesti” vor ramane doar fundatiile si beciul. Centrul activitatii bacauane se muta spre zona actuala a Bisericii “Sf. Neculai” si catre actuala strada Bacovia. In 1821, “Precista” era in camp deschis si lumea mergea cu frica la biserica, de teama … lupilor!

La 29 iunie 1801, este pusa in biserica o icoana, pe care “am facut-o noi, Sandu Sturdza, impreuna cu sotia mea Soltana, pentru pomenirea noastra si pentru sufletul fiicei noastre Casandra”, iar un an mai tarziu, o alta icoana este adusa aici: “Aceasta sfanta icoana am ferecat-o eu Soltana pah cu banii din zestrea fiicei mele Casandra … si pentru aceasta am dat-o la sfanta manastire Precista la Bacau, ca sa ste in tinda bisericii unde este ingropata si Casandra si cine ar muta-o de acolo la alta biserica sau intr-alt loc sa fie blastamat de Sfanta “precista” si de trei sute si optusprezece Sfinti parinti”. Alte donatii de icoane vor fi facute apoi la 1833, 1840, 1850, 1864 …

Treptat, treptat, biserica revine in atentie, chiar daca, in 1894, avea doar 375 de enoriasi. Se gasesc, din fericire, si cativa donatori cu dare de mana, care intervin pentru renovarea bisericii. Primul dintre cei mai importanti donatori este “Nylos, fiu prea vestit al muzelor marete…”, care a primit “cu bucurie insarcinarea lucrarii, in luna august 1854” si care va pune ca pardoseala piatra patrata si deasupra caramida smaltuita, “cum fusese in vechime”, asa cum o va gasi si preotul Gheorghe Atanasiu in 1890, “cu caramizi smaltuite, asazate pe muche”, el adaugand podeaua de scanduri de stejar. Tot preotul Atanasiu plateste si zugravirea bisericii. Printre binefacatori se numara si arhimandritul Veniamin, care “face imbunatatiri radicale”, printer care si “turnul de lemn asezat deasupra portii, la intrare”. Prin 1893 “se repara si revopseste acoperisul, in 1895 s-a tencuit cu ciment soclul bisericii pana la inaltimea de un metrus-au facut din nou ulucile, s-a nivelat si s-a plantat aleea, ca din 1906 pana astazi (1910 – n.n.) nu s-a mai facut nimic”.

Incepand din anul 1911, Biserica “Precista” intra in atentia restauratorilor, astfel ca in anul 1933, gratie neobositelor eforturi ale preotului Teodor Zota, s-a terminat restaurarea acestui “important monument istoric de catre Comisiunea Monumentelor Istorice , desfiintandu-se pridvorul, turla din fata (clopotnita) care a fost adaus si turnul de la mijloc refacut in forma octogonala”. Tot acum se restaureaza si pictura de catre Constantin Ionescu, “sfintirea avand loc la 8 octombrie 1933, in prezenta episcopului Lucian Triteanul al Romanului”. In 1962 preotul Constantin Mardare reuseste sa demareze si sa coordoneze lucrarile de reorganizare a intregului complex bisericesc. Abia in 1966, pictorii Gheorghe Ciobanu si Gheorghe Trasculescu fac sondaje pentru a regasi picture veche. In lipsa acesteia, o noua pictura va fi executata de pictorul Arutin Avachian, care va rezista pana in 1981, cand din nou va fi repictata biserica. In 1985 ajunge paroh la Biserica “Precista” preotul Constantin Tomozei (actualul protopop de Bacau), care, impreuna cu preotul slujitor Constantin Gradinaru, cantaretul bisericesc Neculai Ion si cu membrii Consiliului parochial, a reusit sa mobilizeze credinciosii din parohie si, treptat, din intregul oras, pentru finalizarea lucrarilor de restaurare totala a ansamblului “Precista”. Asa au aparut, rand pe rand, poarta monumentala din incinta exterioara a bisericii (construita in 1986), impunatorul turn clopotnita (construit in 1987), lumanararul (construit in 1990), generoasa casa praznicala, iar intre timp a fost restaurata biserica, in intregime, de la temelie pana la acoperis.

Ansamblul “Precista” straluceste astazi ca in maretele vremuri de inceput.

Si acum, o intrebare de final: Stiti de ce Biserica “Precista” are o rezonanta aparte? Pentru ca, in peretii ei s-au pastrat vestitele “oale de rezonanta”.
(Ap. Eugen Sendrea, Istoria pe placul tuturor, Editura Vicovia, 2011).

O curte domneasca la Bacau? Pentru ce a ridicat-o Stefan cel Mare aici? Fireste, asezarea Bacaului era absolute strategica, dar si comerciala, localitatea fiind exact la intretaierea unor drumuri importante. Aceste lucruri nu-i puteau scapa marelui domnitor, care da porunca sa se ridice o curte domneasca aici, cu toate cele trebuitoare. Aici va fi asezat chiar “prea iubitul” fiu, Alexandru, care va guverna partea de sud a Moldovei. Lucrarile s-au desfasurat, dupa cum se pare, intre anii 1476 si 1481. Cand lucratorii s-au apucat de treaba, ei au trebuit sa razuiasca locul, deoarece inca se mai aflau acolo urme de la o alta curte, cea a lui Petru al II-lea.

Curtea nu e o constructie mareata. Avea un beci, care se mai pastreaza si astazi, cu doi piloni de piatra si o bolta de caramida. Pe fundatia de piatra de cariera, cu laturile de 12,80 x 10,80, s-au inaltat zidurile, fiind posibil ca aceasta constructie sa fi avut si etaj. Interiorul era, insa, demn de resedinta unui fiu de domnitor. Peretii erau ornamentati cu placi de perete, discuri smaltuite in diverse culori, cu reprezentari vegetale, florale si geometrice, dar si reprezentand cavaleri medievali. Fireste, nu lipsea stema Moldovei. In casa domneasca se foloseau zilnic cani, castroane, pahare si cupe. In oale-borcan era pastrata mancarea. Din toate punctele de vedere, frumusetea si bogatia acestor incaperi nu se deosebeau cu nimic de cele din cetatea de scaun, chiar daca, luata in ansamblul ei, curtea de la Bacau era mai mica decat cea de la Suceava. Din aceste incaperi, Alexandru emitea documente, caligrafiate de gramatici, cum ar fi cel din 18 ianuarie 1482, prin care se intitula “Alexander filius Domini Stephani Dei gracia Waywod regni Moldavie”, sau cel din 26 iunie 1488, in care isi spunea “Sandrinus Dei gracia filius illustrissimi principis Stephani Woiwode Moldavensis”.

Pentru paza, supraveghere si, probabil, locuinta a strajilor, se afla un turn de aparare. La aproape 10 ani de la infiintarea Curtii Domnesti, la 1 ianuarie 1491, era tarnosita si Biserica “Precista”. Tot ansamblul dadea acum aspectul unei adevarate curti domnesti, fiind protejat de o palisada de pamant si barne de lemn. Dar cea mai buna protectie venea de la cele doua ape care inconjurau aceasta curte, transformand-o intr-o adevarata insula: riul Bistrita, vijelios si greu de trecut, a carui albie inca se mai vede si azi, si paraul Negel, care isi avea cursul chiar prin actualul centru al Bacaului.

Mai multe campanii arheologice aveau sa ascoata la iveala marturii ale ale vietii ptrecute la Curtea Domneasca. Prima cercetare a avut loc intre 1967 si 1968, fiind atunci dezvelita o parte a Curtii, urmata de o alta campanie arheologica, intre 1984 si 1986, cand au fost extinse sapaturile si a fost dezvelita si o parte din fostul turn-locuinta. Arheologii au descoperit numeroase fragmente ceramice, o moneda turceasca din 1481, monede unguresti din 1538, 1543, 1556 si un bogat material ceramic de uz casnic, precum si multe obiecte din fier. Documentar, insa, curtile domnesti de aici sunt pomenite intr-un singur act, din 20 aprilie 1491, cand Manastirii Tazlau I se daruieste un sat “ascultator de curtile de la Bacau”.

Din nefericire, insa, existenta Curtilor de la Bacau n-a fost prea indelungata. Arheologii bacauani considera ca distrugerea lor a avut loc fie in timpul domniei lui Stefanita Voievod ((1517 – 1527), fie in timpul domniei lui Petru Rares (1527-1538). Si, totusi, spre deosebire de de suratele ei apropiate (curtile din Tazlau si Neamt), curtile de la Bacau aveau o particularitate distincta. Se stie ca Stefan era o adevarata “vulpe”, nelasand ca dusmanul sa-l ia prin surprindere. De informatiile primate la timp depindea mobilizarea oastei si caile de atac. Adversarii sai faceau totul pentru a-l surprinde si pentru a patra secretele ce priveau propria lor armata. Astfel, Mahomed al II-lea declara ca “daca un fir din barba mea ar cunoaste gandul meu l-as smulge”, iar regele polon Ioan Albert spunea : “Mi-as arde camasa de pe mine daca as sti ca-mi cunoaste planurile mele ascunse”.

Dar Stefan avea peste tot iscoade. Multi hangii erau in slujba domnitorului. Pe Matei Corvin l-au urmarit iscoadele pas cu pas in 1467, comunicandu-i permanent domnitorului pozitia, traseul si fortele inamicului. Regele Cazimir al Poloniei se afla, de asemenea, in atentia iscoadelor, incercarea de a-l prinde pe Stefan fiind dejucata tocmai datorita informatiilor primite la timp de domnul Moldovei. Stefan se afla in raporturi excelente cu brasovenii si, in afara de arme si postavuri, acestia ii transmiteau si pretioase informatii. Mesterul armurier Mihai ii comunica multe informatii despre lucrul turcilor.

Stefan la multumea brasovenilor: “Si ce va spune din partea domniei mele catre Domnia voastra omul vostru Mihai mesterul sa-l credeti in toate, caci sunt vorbele noastre”. La 20 aprilie 1471, Stefan ruga intr-o scrisoare pe prietenii sai brasoveni sa-l instiinteze daca turcii se indreapta impotriva sa (“catati bine, cu iscoade”). Iar la 4 februarie 1481, el le multumea din nou pentru stirile pe care i le trimisesera despre Tepelus. La 5 septembrie 1485, Ali-Bei il cauta cu disperare pe domnul Moldovei. Stefan le trimite turcilor o iscoada falsa, iar Asik-Pasa Zade scria, referitor la aceasta: “Incotro a plecat Stefan, unde se afla? Acel prins a vorbit asa: Stefan a plecat si s-a dus in vilaetul lesesc”. Tratativele din 1494 intre Ioan Albert si fratii sai, “in cel mai mare secret”, au fost cunoscute, de asemenea, de Stefan. Si multe din aceste pretioase informatii soseau, de cle mai multe ori, in primul rand aici, la Curtile de la Bacau.

Grosimea zidurilor de la Curtile din Bacau, peste 1,20 metri, ofera un indiciu important. Cladirea avea, cu siguranta, tainite. Nu erau simple vorbe ca “peretii trag cu urechea”, in zidurile groase ale cladirilor de acest gen erau deobicei amenajate ascunzatori speciale, in care se ascundeau spioni pentru a asculta ce se discuta in camere sau care serveau ca refugiu in cazul unui atac prin surprindere. Cu siguranta ca, din beciurile curtii, prin tunelul subteran care a existat pana in 1960, curtenii se puteau salva. Acest tunel, facut din caramizi asezate “pe muchie”, destul de inalt ca un om sa-l strabata in picioare, avea ca loc de iesire padurea ce se afla atunci pe locul unde este astazi Colegiul Tehnic “Anghel Saligny”. Avem vreo descriere a acestor tainite de la Curtea din Bacau? Deocamdata, nu. Doar un model de comparative ar fi ctitoria lui Duca-Voda, descrisa astfel, in 1842, de Alecu Russo: “… Palatul, in partea mijlocie, cuprinde tainite intunecoase, iar sub acestea vin beciuri sapate in pamant.

O scara de vreo 12 lespezi, stramta si lipita de peretele dinafara al palatului, duce la un balcon de piatra, unde, o alta usa, ingusta si scurta, da pas intr-o tinda boltita… in dreapta si in stanga tindei doua usi dau intrare in doua mici apartamente; cel din stanga cuprinde o sala destul de mare. Aceasta sala servea pentru primiri si sfaturi; ea comunica direct cu o camera luminata prin doua ferestre, tot spre ograda, asemine boltita si pardosita cu lespezi de caramida; in ungherul din fund, in dreapta, se vede o usa mica, ce se crede a fi comunicat, printr-o scaricica sapata in zid, cu tainitele de dedesubt, mai mici. Cea dintai are doua ferestre spre ograda. A doua camera, numita “odaia lui Voda”, primeste lumina din partea orasului Iasi. In ungherul din fund este o usa foarte ingusta si scurta, care se deschide in zidul dinspre ograda. O scaricica sapata in acel zid, si luminata numai printr-o fereastra rotunda, duce intr-o camera numita “ietacul doamnei” si care se gaseste sub “odaia lui Voda”.

Aceasta camera misterioasa, putin ridicata si luminata prin doua metereze, are in fund un soi de scobire in zid, care servea de vatra. Ferestrele ei privesc in partea Prutului. Asadar, randul de sus al palatului se compune din cinci camere, dintre care una tainica si subasezata. Iar intrarea in tainite se gaseste in peretele palatului care priveste spre oras”.

Unde se aflau tainitele Curtii Domnesti de la Bacau? Las raspunsul la aceasta intrebare pe seama experimentatilor si pasionatilor argeologi de la Complexul Muzeal Judetean “Iulian Antonescu”. (Ap. Eugen Sendrea, Istoria pe placul tuturor, Editura Vicovia, 2011).