Învierea Domnului sau sarbatoarea Pastilor este praznicul despre care putem spune ca nu are un început, el se naste odata cu crestinismul. Împreuna cu duminica, sarbatoarea saptamânala a crestinilor, Pastile a fost sarbatorit înca din epoca apostolica. Duminica Învierii, asa cum se înfatiseaza ea astazi, este expresia fireasca a evolutiei misterului pascal trait de vechea Biserica crestina, pastrat si desavârsit, de-a lungul veacurilor.

Daca în centrul istoriei mântuirii se afla activitatea rascumparatoare a Mântuitorului si Jertfa Sa (Patimile, moartea pe Cruce si Învierea din morti), în inima sau centrul anului bisericesc stau Pastile sau sarbatoarea Învierii, precedata de Saptamâna Sfintelor Patimi. Acest fapt face din sarbatoarea Învierii Domnului cea mai marita, îmbucuratoare si solemna dintre sarbatorile anului, amintindu-ne de trecerea noastra de la întuneric la lumina si de la moarte la viata.

Duminica Floriilor sau Intrarea Domnului in Ierusalim

Duminica Floriilor este primul praznic imparatesc cu data schimbatoare din calendarul crestin. Ea aminteste de intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim, inainte de Saptamâna Patimilor. Primele mentiuni despre aceasta sarbatoare provin din secolul al IV-lea când Sf. Epifanie ii atribuie doua predici, iar pelerina apuseana Egeria (sau Etheria), descrie modul cum se sarbatorea aceasta duminica la Ierusalim in acele vremuri.

Duminica Floriilor era numita si Duminica aspirantilor sau a candidatilor la botez, pentru ca in aceasta zi catehumenii mergeau cu totii, in procesiune, la episcop, spre a-i cere sa fie admisi la botez. Dupa un obicei stravechi, mentionat de catre pelerina Egeria si generalizat in toata Biserica crestina, se aduc in biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvântate si impartite cre­dinciosilor, in amintirea ramurilor de finic si de maslin, cu care multi­mile au intâmpinat pe Domnul la intrarea Sa in Ierusalim si pe care crestinii le poarta in mâini ca semn al biruintei impotriva mortii. In seara din Duminica Floriilor incep in biserici frumoa­sele slujbe ale deniilor din saptamâna Sfintelor Patimi.

Pastele la români. Obiceiurile pamântului

Pe domnul Ioan Apopei, din Asau, l-am gasit acasa, venise de putin timp de la biserica, unde, de multi ani este epitrop: “ma indeletnicesc de vreo 40 de ani cu treburile bisericii, de administrare si rânduiala”. Implineste 81 de ani, in iulie 2015. De câteva zile a ramas singur, sotia a plecat la ceruri, dupa o casnicie de 60 de ani, cu bune si mai putin bune, insa cu credinta in Dumnezeu si in faptele bune, iubite de Atotputernic.

Impreuna au muncit cinstit, si-au intemeiat o gospodarie, au crescut doi copii, baiatul a ajuns preot, slujeste in parohia Plopu, din Darmanesti, iar fata, lucreaza in comuna, la un camin pentru copii. Viata i-a fost orânduita de parinti care nu i-a dat avere, insa l-a calauzit intru credinta si religia muncii, cinstei si bunatatii. Stie toate orânduielile bisericii, toate “obiceiurile pamântului”, asa cum le-a mostenit de le bunicii si parintii lui. “Credinta, dragul meu, este cel mai de pret bun al omului pe pamânt, impreuna cu sanatatea mintii si a trupului. Acum suntem in Postul Mare, de dinaintea Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, una dintre cele mai mari sarbatori a crestinatatii.

Cel mai bun post este cel de buna voie, ne spunea un preot, unul batrân. Nu te obliga nimeni, faci cum simti si cum te-au invatat parintii si biserica. Dar cel mai bun Post, este postul gurii. Degeaba postesti si apoi bârfesti, vorbesti urât, tii pisma. Omul fara de credinta este in bataia vremii, fara scop nu descopera cararea. Suntem crestini, oameni cu frica lui Dumnezeu si cu iubire fata de Iisus Hristos, cel care s-a jertfit pentru noi. Nasterea, Moartea si Invierea sunt cele mai frumoase si adevarate fapte care ne alina si ne imbarbateaza inimile si sufletele noastre de oameni traitori si muritori pe acest pamânt. Sunt tare bucuros ca mai exista un sâmbure de credinta in tara noastra”, isi incepe povestea octogenarul din Asau. Oameni gospodari, sfinte le-au fost familia, copiii si pastrarea rânduielilor pamântesti, in comun cu cele cosmice.

Traditii crestine

Calm si asezat, cu figura lui blânda, domnul Apopei ne poarta spre copilaria lui. “Copii fiind, am fost sase la parinti, trei baieti si trei fete, asteptam cu bucurie si nerabdare sarbatorile de iarna, la noi sunt obiceiuri frumoase, ati auzit de ursii de la Asau, nu? Cum la fel asteptam venirea Pastelor, Invierea Domnului Iisus. Ne duceam la denie, treceam pe sub aer, ne impartaseam, iar in Vinerea Mare mergeam la prohod, inconjuram biserica, cu odoare, cu lumânari.” Inainte de Florii era mare zarva acasa, barbatii orânduiau gospodaria, animalele, femeile faceau curatenie, aeriseau casele, sa fie curat. In Saptamâna Mare, joia, se vopseau ouale, numai rosii, simple, nu ca acum, in toate culorile. Ouale de sub cruce au fost stropite cu sângele Domnului”, ne precizeaza Ion Apopei. Se framânta aluatul pentru cozonaci, pasca si pâine. Fiecare gospodina avea secretele ei, dupa care le fugareau in cuptor, insa n-aveau voie sa mânânce, adormeau cu mirosul de cozonac. Vinerea nu se face treaba, doar cele de rutina. “Dupa ce veneam de la Inviere, ne spalam cu apa, in care mama punea un ou rosu si un banut, sa fim sanatosi si sa avem noroc. Asa era orânduiala. Doamne, si dupa aceea ciocneam ouale, ce ne mai distram, era câte un ou care le spargea pe toate, ne mai suparam, insa ne trecea dupa ce toate erau sparte. Ne dadea oua si la scoala, le ciocneam in clasa, cu invatatorul, cu ceilalti copii”, spune cu gândul departe, departe, in casa parinteasca, gazda noastra.

Pedeapsa lenesilor

Pâna la Joia Mare, femeile se straduiau sa termine torsul de frica Joimaritei care, in imaginarul popular era o femeie cu o infatisare fioroasa ce pedepsea aspru lenea nevestelor sau a fetelor de maritat. Uneltele de tortura ale Joimaritei erau caldura, oala cu jaratec, vatraiul sau cârligul pentru foc. Aceasta fiinta mitologica folosea mijloace cumplite de tortura: ardea degetele si mâinile fetelor si femeilor lenese, le pârlea parul si unghiile si incendia fuioarele de cânepa gasite netoarse. De multe ori nici flacaii lenesi, cei care nu terminau de reparat gardurile sau nu ingrijeau bine animalele pe timpul iernii, nu erau iertati de aceste pedepse. De fapt, Joimarita era, la origini, o zeitate a mortii care supraveghea focurile din Joia Mare si care, treptat, a devenit un personaj justitiar ce pedepsea lenea si nemunca.

Pastele la Gioseni

De ce am ales comuna Gioseni pentru un reportaj despre sarbatoarea Pastelui, a Invierii Domnului? Acolo, mi-a spus Iulian Bucur, sef sectie Etnografie la “Complexul Muzeal “Iulian Antonescu”, traiesc in buna pace si comuniune cetateni de diferite religii, ortodocsi, catolici, penticostali etc. O vizita la Gioseni avea sa-mi ofere posibilitatea sa intâlnesc oameni deosebiti, crescuti si educati in spiritul celor doua mari culte, care mi-au povestit intâmplari, obiceiuri, traditii, specifice marii sarbatori a crestinatatii.

Fala gospodinei este cozonacul

Când aude de ce-i trecem pragul, tanti Varvara Hodea, o femeie micuta, imbracata cu catrinta si camasa, “fara camasa parca sunt dezbracata, eu le-am tesut, eu le-am cusut”, se porneste a povesti. “La noi, la catolici, 40 de zile mergeam la biserica, miercurea, vinerea si duminica, se facea Calea Crucii. In Saptamâna Mare, joia se facea curatenie prin casa, prin curte, cu o saptamâna inainte varuiam, apoi in Vinerea Mare nu lucram, doar boia mama ouale, sâmbata coceam, aveam cinci copii si faceam un cuptor de cozonaci si unul de pasti, taiam mielul, faceam friptura, bors, sarmale. Asa era obiceiul, pe care l-am mostenit si eu”, aflam astfel multe din traditiile locului. Fala femeii era cozonacul, trebuia sa fie bine crescut, bine copt, pufos, dulce, rumenit. In curte are cuptorul, acolo au copt si mai coc toate femeile de pe ulita, cozonac, pasca, pâine, colaci, tot acolo, in vatra, fierbeau sarmalele, in oale de lut.

Dupa Inviere, duminica dimineata ciocneau si mâncau câte un ou rosu, dupa care mergeau la biserica, iar la prânz se punea masa de Paste. A doua zi, tinerii mergeau la hora, venea fanfara de la Bacioi, de la Cozmesti, cânta pe medean. “Niciodata nu ramâneam de hora. Imi placea sa joc. Ortodocsii jucau la boier, in curte, noi pe medean, in centru, nu eram la un loc, ca acum. Lautarii ne asteptau sub rachita, veneau de seara, cântau doua-trei melodii, sa stim noi ca au venit. Dupa amiaza incepea distractia, pâna sfintea Soarele, saracul parinte ne astepta la biserica, iar noi: numai o hora, numai o hora, parinte!” A treia zi, la fel, petreceau toata saptamâna, “ca stiti, ne spune tanti Varvara, dupa o sarbatoare, nici iarba nu creste”. Tanti Varvara ne povesteste cum se imbracau tinerii la hora, de Pasti. Flacaii cu pantaloni si camasa alba, cu palarie, la care puneau floare de nalba (muscata), alba. Le luau de la fete, din geam. Fetele purtau camasa alba, cu motive, catrinte, batic, iar daca era cald, mergeau descoperite, dar puneau o coronita, iar la gât margele.
“Sa va spun câteva strigaturi de la hora. Din când in când trebuia sa se mai schimbe fetele, baietii, dar unii baieti nu vroiau, ca le placea de fata, si atunci se striga: Cavalerul daca vrea/ Sa-ntareasca marginea,/ Domnisoara sta pe loc/ Si invita altu-n joc/, sau Cine n-asculta de noi/ Poarte coarne ca la boi/ Si urechi ca la magar/ Si musteti ca la tântar”.

Poftiti, de Paste, la hora, la Gioseni!

Ziua impacarii

Gheorghe Geosanu, zis Gigel (“asa mi-a zis mama, ca eram mai frumos”), servea un pahar de vin cu tatal lui, Gheorghe Giosanu. Batrânul, care face 85 de ani, cu o memorie fenomenala, e plin de povesti, bucuros, si el, de oaspeti.

Toata lumea avea pe masa un cozonac, oua, pasca, o bucata de carne, spune badea Gheorghe. Cine nu avea in curte, se ducea la boier, la Giurgea, Giurgea – Negrilesti, si se imprumuta, platea el la vara, la toamna, cu munca. Postul era sfânt, dupa orânduiala bisericii. “Noi, copiii, mai mâncam, mai umblam prin camara, ne mai dadea mama, dar, la biserica, când ne intreba preotul, la spovada, spuneam ca am mâncat. Preotul ne mai dojenea, dar ne ierta, ne punea sa mai facem matanii, sa spunem rugaciuni. Când plecam la biserica, de Invierea Domnului, sarutam mâna mamei, tatei, si le ceream iertare: ‘Iarta-ma mama!’, ‘Iarta-ma tata!’, in biserica ma duceam la nasul si nasa mea si, la fel, le sarutam mâna. Era ziua impacarii. Traim aici, de când ne stim, ortodocsi si catolici, acum sunt si penticostali, incapem toti”, spune mos Gheorghe.

Flacaii, a doua zi, mergeau la hora, in curtea boierului Giurgea, aducea lautari, cântau a lui Pavalache, batrânul la vioara, baba la contrabas, iar fiul la acordeon, jucau de scoteau apa din pamânt. “Eram baieti saraci, eram noua la parinti, eu am umblat, si la hora, cu ochinci de palarie, asa era. La scoala, in ’37, mergeam cu o traista de tol, dar mi-a placut scoala”. Tot noua copii are si el, cinci baieti si patru fete, i-a crescut pe toti, i-a facut oameni mari, fiecare la casele lor, numai o fata s-a dus.

Casatoria de Paste, nunta de Craciun

Baiatul lui, Gigel, gazda noastra, om plimbat prin lume, a lucrat multi ani la Petrol, la cercetari, acum s-a retras spre casa, se ocupa de gospodarie, sotia lucreaza la un magazin, in sat. A implinit deja 53 de ani, este ortodox, ca toata familia, insa casatorit cu Tereza, o fata din Chetris (Tamasi), catolica. Sunt impreuna de peste 30 de ani. Viitoarea sotie a fost crescuta la casa de copii si s-au cunoscut intâmplator, el lucra la Bucuresti, ea la Brasov. Au corespondat o buna bucata de vreme:

“I-am trimis o scrisoare, doua, apoi ne-am intâlnit. Era 13 martie, acum 33 de ani. Am dus-o la Bucuresti si ne-am hotarât sa ne casatorim. Parintii ei nu prea au fost de acord, dar, intr-o zi, eu eram la viitorul socru, in petit, sa ne intelegem, a venit si preotul catolic, cum se duc ei o data pe an, la casele oamenilor. A pus o vorba buna, l-a convins pe socrul meu si, cum se spune, iubirea nu are religie. Ne-am casatorit la Chetris, la biserica ortodoxa, iar in 1982, in ziua de Paste, am facut cununia civila la primaria Tamasi. Atunci a fost Pastele in aceeasi perioada, si la catolici, si la ortodocsi. Nunta am facut-o de Craciun, a treia zi”, povesteste Gigel Giosanu.

Viata lor a fost si va fi marcata de cele doua mari sarbatori ale crestinismului, Nasterea si Invierea Domnului. Au impreuna patru copii, doi baieti si doua fete. Au o viata fericita, au nepoti. Cum petrec Pastele, atunci când nu cad in aceeasi perioada, este intrebarea pe care o pun interlocutorului meu.

“Pastele catolic este cu o saptamâna inainte si mergem la socrul meu, la rudele sotiei, iar la Pastele ortodox tinem toata orânduiala, mergem la biserica, sarbatorim cu totii, copii, neamuri, invitam si rudele sotiei, asa am stabilit. Nu religia este o problema, important este sa te intelegi, sa traga amândoi la aceeasi caruta. Când erau copiii mici, faceam si noi, de Pastele catolic, cozonac, oua, vedeau prin vecini, la scoala, ei nu intelegeau”, spune domnul Geosanu.

Arta si sacralitate. Triumful Luminii asupra Intunericului

Mihai Chiuaru, artist plastic bacauan, a absolvit Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, sectia arta monumentala, membru al UAP, din 1981, este unul dintre cei mai reprezentativi si cunoscuti artisti plastici din România, specializat, acreditat si in arta plastica religioasa. Printre lucrarile de arta monumnetala, religioasa amintim fresca Manastire Horaita –Neamt, o lucrare de referinta in arta bisericeasca, de o frumusete inegalabila, monument istoric (2600 mp de pictura), fresca Biserica Saint George, Cape Town – Africa de Sud, una dintre cele mai grele lucrari executata de artistul bacauan, dar si Bisericile “Sf. Ioan Teologul” si “Sf. Daniel” din Iasi sau “Invierea Domnului” din Bacau (2600 mp.de pictura), ori biserici din Cluj, Neamt etc. Mihai Chiuaru a raspuns invitatiei noastre de a prezenta cititorilor câteva dintre secretele, canoanele si, de ce nu, frumusetea acestei arte, in special despre reprezentarile iconografice ale Invierii Domnului, in Biserica Rasariteana si cea Apuseana.

“Invierea Domnului este un tiumf al Luminii asupra Intunericului. Daca ar fi sa vorbim de spatiul bisericesc, de cum apare Invierea Domnului in arta religioasa, daca vorbim de Bizant, de spatiul rasaritean, de cel apusean, de lumea crestina, se observa mici diferente de-a lungul timpului, in reprezentarea Mântuitorului, care vine pe Pamânt sa salveze pacatul omenesc. In spatiul rasaritean este foarte interesanta aceasta compozitie a Invierii Domnului, unde Iisus apare intr-un nimb de lumina, alba, puternica, care coboara in Iad, rupe portile Iadului, unde este spatiul Intunericului, al Mortii, intinde mâna dreapta si salveaza pe primul stramos al omenirii, Adam. De cealalta parte este Eva, acoperita de un vesmânt, care intinde, si ea, mâna catre Mântuitor.

Deosebiri si asemanari intre reprezentarile iconografice

Sigur, toata aceasta compozitie, si mie imi plac compozitiile, este populata de personaje din istoria bisericii, Ioan Botezatorul, Constantin cel Mare, David si Solomon, ingeri, imbracati in vesminte albe, drepti si cuviosi. Scena apare sub forma Pogorârii la Iad, daca vorbim de spatiul rasaritean. In spatiul apusean, apare sub alta forma, acolo Mântuitorul iese dintr-un mormânt, intr-o gradina cu maslini, foarte aproape de locul Rastignirii, este tot intr-o lumina alba, cu un sceptru in mâna, iar in jur sunt multi soldati care cad la pamânt, intr-o stare de uimire, cu ingeri in jurul Lui. Este interesant, in spatiul ortodox, Iisus apare inainte de Pogorârea la Iad, cum este la Emaus, o localitate la Ierusalim, unde este insotit de doi apostoli si binecuvânteaza pâinea, apoi, mai apare intr-o scena faimoasa, cea din duminica Tomii, unde Iisus isi ridica mâneca pentru ca Toma sa se convinga ca a fost rastignit si este viu. Scena este superba, prin substanta teologica pe care o contine. Ar mai fi o scena interesanta cu mironositele care s-au dus la Sfântul Mormânt si au vazut un fulger, s-a dat piatra la o parte si a iesit un inger. Aceasta reprezentare o gasim si in spatiul Rasaritean si in cel Apusean. Acel inger, imbracat intr-o lumina alba, intinde mâna in jos si arata giulgiul, vesmântul care l-a acoperit pe Mântuitor. Dupa cum vedeti, intre cei doi piloni, cei doi plamâni ai crestinismului, intre biserica Rasariteana si cea Apuseana, nu sunt mari diferente in reprezentarile iconografice, ale mesajului transmis prin arta religioasa.

Biserica este purtatoare de energie

Pentru cunoscatori, pentru cei care cunosc Biblia, canoanele impuse, regulile de reprezentare, in Biserica Rasariteana Invierea Domnului, de pilda, se plaseaza in absida de nord a bisericii, impreuna cu scene din patimile Mântuitorului, Crucificarea, coborârea de pe cruce etc., iar Nasterea Domnului se amplaseaza in absida din dreapta, in zona de sud. Fiecare spatiu eclezial are o regula, insa pictorul are libertate de creatie, o libertate imensa, in functie de anumite repere, de aceea fiecare biserica, manastire, catedrala sunt unice. In spatiul apusean, unde sculptura a atins perfectiunea, in biserici, catedrale, s-a folosit, si se foloseste aceasta arta in reprezentarea Mântuitorului, lemn colorat, aurit, marmora etc. In Biserica Rasariteana, pictura, in perioada medievala, era ca o biblie, ca una a necunoscatorului de carte, cu iconografie timbrata, aproape toate scenele sunt acolo, iar pictura este o unitate: ornament, cromatica, iconografie, subordonata Intregului, de la bolta, pâna la usa de la intrare. Pictura, arta dintr-o biserica trebuie sa te indemne la rugaciune, este un spatiu unde nu trebuie sa fii agresat, gasesti acolo linistea interioara, privesti si asculti o muzica divina, primesti energie, o biserica este purtatoare de energie.”

Simbolistica oualor la români, de Pasti

Multe dintre obiceiurile pascale sunt legate de ou. Obiceiul colorarii oualor s-a transmis crestinilor si este, din fericire, inca practicat, mai ales, la popoarele Europei si Asiei. Spre deosebire de alte tari ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a disparut, la români a inflorit, atingând culmile artei prin tehnica, materiale, simbolica motivelor si perfectiunea realizarii. Ouale incondeiate sunt o marturie a datinilor, credintelor si obiceiurilor pascale, reprezentând un element de cultura spirituala.
Ciocnitul oualor semnifica sacrificiul divinitatii primordiale si se face dupa reguli precise: persoana mai in vârsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mâna de partener, in timp ce rosteste cunoscuta formula “Hristos a inviat”, la care se raspunde cu “Adevarat a inviat”.

Ornamentica oualor decorative este extrem de variata, ea cuprinde simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe si religioase. Iata câteva simboluri si semnificatii utilizate:
– linia dreapta verticala – viata; linia dreapta orizontala – moartea; linia dubla dreapta – eternitatea; linia cu dreptunghiuri – gândirea si cunoasterea; linia usor ondulata – apa, purificarea; spirala – timpul, eternitatea; dubla spirala – legatura dintre viata si moarte.

“Este timpul sa cautam ceea ce ne uneste, nu ceea ce ne desparte.”

Drumul Crucii la Manastirea Carmelitana de la Luncani

Manastirea Carmelitana “Maica Domnului de pe Muntele Carmel si Profetul Ilie” din Luncani este amplasata la poalele unei paduri, intr-un cadru natural de o rara frumusete (15 km. de Bacau, spre Moinesti, 4,5 km. de la Luncani, pe str. Sarata). Constructia a fost finalizata in 2002, cu sprijinul membrilor Familiei Carmelitane din Italia, pentru a aminti cei doua mii de ani de la venirea lui Cristos.

“Aceasta Manastire, este un loc de reculegere, rugaciune si pelerinaj, deschis tuturor celor de bunavointa, pentru o Europa unita, un omagiu adus poporului român pentru marturia eroica a credintei sale crestinesti atât în trecut cât si în prezent. Pentru pacea generala, libertatea, adevarul, dreptatea, speranta si întelegerea între oameni”.

Acum, in Postul Pastelui, marea sarbatoare a tuturor crestinilor, prin amabilitatea preotului prior Tiberio, intru in atmosfera acestui loc, de reculegere si meditatie. “Ma bucur ca ati venit astazi la noi, suntem in preajma Pastelui, in Postul Mare, de aceea vom vorbi din aceasta perspectiva. Doresc sa va arat câteva momente importante pentru noi, pentru a ajunge la aceasta sarbatoare, intr-un mod desavârsit. Primul moment este ceea ce numim Calea Crucii, pentru a ne aminti Patimile lui Cristos, incepând de la Muntele Maslinilor, pâna la Calvar, locul unde a fost rastignit. Pelerinii din toata lumea doresc sa mearga la Ierusalim pentru a parcurge acest drum al Durerii, dar nu este posibil pentru toti. Simbolic, am refacut aici Drumul Crucii, cele 14 etape, numite statiuni, crestinul, care se pregateste de Invierea lui Isus, trebuie sa impartaseasca cu El si Patimile Lui, un drum de pocainta, de cainta, de revizuire a vietii sale, parcurgând, o data pe saptamâna sau de mai multe ori, acest drum, impartasind durerile Lui pentru Mântuirea noastra. Acest drum este deschis tuturor crestinilor, catolici, ortodocsi si de alte confesiuni, toti vor trai o emotie, o emotie particulara”, ne spune parintele Tiberio.

Patimile lui Isus

Refacem, impreuna cu parintele Tiberio, simbolic, Drumul Crucii, la Manastirea Carmelitana de la Luncani.

Prima oprire este in cetatea Anatonia, locul in care Iisus a fost judecat si condamnat de Pilat, care a ordonat si flagelarea Lui. Soldatii romani L-au schingiuit, i-au pus o coroana de spini, L-au scuipat si batjocorit. Oprirea nr. 2 este cea in care Iisus a fost biciut de soldatii romani, El carându-si in spate crucea pe care va fi rastignit. Momentul nr. 3 reprezinta prima cadere a lui Iisus, coplesit de povara crucii.

4. Întâlnirea Domnului cu Maica Sa; 5. Simon Cirineanul ridica Crucea Domnului; 6. Întâlnirea Domnului cu Veronica; 7. A doua cadere a Mântuitorului la pamânt; 8. Întâlnirea Domnului cu femeile care se tânguiau dupa El; 9. A treia cadere a Mântuitorului la pamânt; 10. Golgota – Dezbracarea Domnului de haine si impartirea lor. Cea mai dramatica oprire este cea cu nr.11: Baterea în cuie a Mântuitorului pe Cruce; 12. Rastignirea. Moartea Domnului pe Cruce; 13. Coborârea de pe Cruce – Piatra Ungerii; 14. Punerea Domnului în Mormânt si Învierea, dupa trei zile.

“Sunt profund impresionat, in fiecare zi, de numarul mare de credinciosi, care vin pentru a parcurge acest drum, drumul Mântuirii noastre”, mai spune parintele Tiberio.

Trecem apoi prin Batisteriu, Increstinatorul, locul Botezului, care are o forma octogonala, este o ingemanare intre un patrat si un cerc. Patratul inseamna Pamântul, iar cercul inseamna Cerul, legatura dintre ele fiind facuta de Isus. Tot acolo este si lumânarea pascala, simbolul Luminii: Isus este Lumina!, care se aprinde in noaptea de Inviere.

Capela bizantina

Fapt unic in aceasta parte de tara, in partea inferioara a bisericii catolice este amenajata o frumoasa Capela bizantina. In aceasta biserica exista posibilitatea de a celebra cu ritul roman, latin, deasupra, si cu ritul bizantin, la nivelul inferior al bisericii. Central este reprezentata Grota lui Ilie, care are si o semnificatie simbolica, a trai in grota, inseamna a intra in interiorul tau.

Ilie, Profetul, descurajat, s-a refugiat intr-o grota, acolo a meditat si a descoperit adevaratul chip al lui Dumnezeu. De Paste, a intra in aceasta capela, inseamna a intra din nou, in interiorul tau, si a regasi chipul lui Dumnezeu. Ilie l-a facut si este un exemplu pentru crestinii de astazi. De o parte si de alta a lui Ilie sunt doua icoane (pictate de artistul plastic Mihai Chiuaru, specialist in arta bisericeasca ortodoxa), Schimbarea la fata, Slava, viata vesnica, iar in stânga, ingerul care aduce apa si pâine pentru Ilie, simbolul Euharistiei, care va veni dupa jertfa lui Isus.

De altfel, parintele Tiberio face o pledoarie pentru unirea celor doua biserici: “Este timpul sa cautam ceea ce ne uneste, nu ceea ce ne desparte.”

Intram in biserica, inchinata “Maicii Domnului de pe Muntele Carmel”, dominata de un imens mozaic bizantin, cu Maria, indurerata, asezata pe tron, care acopera, cu mantia sa, credinciosii. In dreapta, mai jos, este Crucea cu Rastignitul, specifica bisericii catolice.
Peste tot, in biserica, sunt vase cu grâu incoltit, semn al renasterii, al primaverii, al invierii naturii.

“Saptamâna luminata”. O mică tragedie românească

În anul 1921, pe scena Teatrului National din Bucuresti, avea loc premiera absolută a unei piese stranii, „Saptamâna luminata” de Mihai Saulescu. Autorul ei, un tânăr poet, era erou de razboi, si se stinsese pe front, în 1916, la Predeal. Avusese presentimentul mortii, foarte acut în poemele din cele două volume, de factură existentialista, publicate postum.

Piesa „Saptămâna luminata” are la bază un eres. Se spune ca, în perioada de timp numită asa, cea de dupa Înviere, cerul este deschis si, oricine moare atunci, este iertat, indiferent de multimea si gravitatea pacatelor, ajungând în rai. În „Saptamâna luminata” a lui Mihai Săulescu, muribundul este un tânăr împuscat, pe nume Constantin, care se facuse vinovat de multe rele în scurta lui viata. Tânarul se zbate între viata si moarte, dar lupta ca sa traiasca, în timp ce ursitoarele nu vor sa-l lase nepedepsit. Mama sa este cea care-l veghează si care îsi vrea fiul izbăvit. Ea se roagă pentru moartea fiului si, într-un final de mare tragedie, în culmea disperarii că se sfârsea Saptămâna luminată si se închideau cerurile, chiar îl omoara, pentru ca astfel sufletul lui sa-si gaseasca mântuirea.

Am văzut punerea în scenă a acestui impresionant text, prin marea lui concentrare dramatică, datorata unuia dintre cei mai interesanti regizori ai teatrului românesc contemporan, Mihai Maniutiu, personalitate complexă, poet, eseist, director si profesor de teatru. Maniutiu a facut spectacolul la Teatrul National din Cluj, în 1994, prezentându-l apoi la mai multe festivaluri. De altfel, fiind un spectacol de tip expresionist, esentializat, aproape de teatrul pur, el nu punea bariere de întelegere, astfel ca a fost plimbat prin lumea întreagă, în turnee, pe la festivaluri internationale, în Egipt, Franta, Austria, Iugoslavia, Macedonia, Cehia etc.

Regizorul a adus în scena o orchestră live, cu instrumente arhaice, compozitorul Iosif Hertea, care a semnat muzica spectacolului, prelucrând inspirat doine si balade stravechi. Rezultatul a fost o montare de mare frumusete hieratică, de o intensitate coplesitoare. „Saptămâna luminata” în viziunea lui Mihai Maniutiu a fost un spectacol de magie ritualică, având puternice virtuti apotropaice, de exorcizare a spiritelor malefice. Pe un plan înalt, al metaforei generalizatoare, suferinta muribundului din piesa simboliza chinul întregii umanitati, iar spectacolul capata ample rezonante si o polifonie saturată de semnificatii. (Carmen Mihalache)

Pesah, Pastele evreiesc – 2015 (5775)

Pesah (Pastele evreiesc) este una dintre cele trei mari Sarbatori de Pelerinaj, când se facea pelerinaj la Templul din Ierusalim. Pesahul comemoreaza sfârsitul robiei poporului evreu din Egipt, iar iesirea din casa sclaviei este considerata cea mai mare minune, infaptuita de Dumnezeu, din istoria evreilor.

Numele sarbatorii “Pesah“ vine de la verbul ebraic “Pasuh“, care arata ca Ingerul mortii a “sarit peste“, a ”ocolit” casele evreilor, atunci când, asupra egiptenilor, a fost trimisa ultima si cea mai grea din cele 10 plagi ( pedepse), ”Moartea intâilor nascuti “, din fiecare casa egipteana, plagi care au avut rolul de a-i convinge pe Faraon si pe sfetnicii sai sa elibereze din sclavie poporul evreu.

Pesahul se celebreaza, in Diaspora, timp de opt zile, incepând de la 15 Nisan, prima luna a calendarului religios evreiesc (anul acesta, prima zi de Pesah cade pe 4 aprilie): primele si ultimele doua zile sunt zile de sarbatoare nelucratoare – “ Yom Tov“, iar cele patru din mijlocul perioadei, sunt zile de sarbatoare lucratoare – “ Hol Hamoed”. In Israel, Pesah se celebreaza timp de sapte zile si are are mai multe denumiri: – “Hag ha-Pesah “– in amintirea jertfei mielului pascal, din noaptea dinaintea fugii din Egipt, când, cu sângele mielului sacrificat, evreii au insemnat stâlpii si pragurile de sus ale usilor si Ingerul mortii a cunoscut si a ocolit casele evreilor. Mielul sacrificat trebuia fript si mâncat in noaptea respectiva, cu matza si verdeturi amare (acestea din urma, in amintirea vietii chinuite si amare a sclavilor evrei din Egipt); – “Hag- ha-matzot” – Sarbatoarea azimilor- in amintirea faptului ca, la fuga din Egipt, evreii nu au avut timp sa-si dospeasca aluatul si au preparat “matza“ – turte din aluat nedospit.

Pregatirile de Pesah

Nici o alta sarbatoare iudaica nu implica pregatiri atât de ample. Legea evreiasca ne obliga sa eliminam, din ajunul Pastelui pâna la finalul sau, orice urma de aliment dospit ( hametz) din casa. Legile rabinice interzic chiar si folosirea ustensilelor, oalelor, cutitelor etc., care sunt folosite in timpul anului. In primele doua seri de Paste are loc “Sederul“ ( Ordinea ), un ritual foarte respectat, la care participa toti membrii familiei sau ai Comunitatii, comemorându-se, in mod solemn, robia si Iesirea din Egipt. Desfasurarea Sederului se face prin citirea si respectarea indicatiilor Hagadei (“Povestirea Sederului“) . Un moment deosebit al Sederului il reprezinta “Ma nistana“ (Prin ce se deosebeste ) sau “Cele 4 intrebari“, pe care le pune copilul celui care conduce Sederul si prin care cel mic incearca sa afle de ce este atât de deosebita seara respectiva de celelalte seri ale anului. Slujba la Sinagoga, de Paste, include si citirea “Cântarii cântarilor“, una din cele 5 Carti, sub forma de Sul, ale Bibliei ebraice, legat si de faptul ca, in aceasta Carte, este descrisa primavara, anotimpul Pesahului.

La Paste, evreii consuma azima, pasca evreiasca, care, pentru toti everii din România este adusa din Izrael, impreuna cu o jumatate de kilogram de faina alba, din care se prepara galuste pentru supa etc. De asemenea, se prepara mai multe feluri de prajituri, ciorbe sau supe, din carne de pasare si vita, fripturi, dupa regulile religiei iudaice, care se numesc ”caser”, printre care este obligatoriu ca tot sângele sa se scurga din animal, nu se consuma partea din spate a animalului. Sarbatoarea Pastelui are loc in familie, la comunitate sau la sinagoga. Urarile specifice sunt “Paste fericit”, “Sarbatori fericite, cu sanatate!”.

Brif Hainrich, Oficiant de Cult al Comunitatii Evreiesti din Bacau.

Pastele la armeni. Marele praznic al Invierii

In perioada premergatoare Marelui Praznic al Sf.Pasti, perioada Postului Mare, multimea dreptmaritorilor crestini parcurge o placuta calatorie duhovniceasca a carei destinatie este Invierea. In rândul celor ce strabat acest drum duhovnicesc, acceptând postul ca hrana sufleteasca aducatoare de putere pentru a lupta victorios contra ispitelor se gasesc si fiii poporului armean, popor care in anul 301 accepta crestinismul ca religie de stat in regatul Armeniei.
Biserica Apostolica Ortodoxa Armeana serbeaza Pastile dupa calendarul nou (gregorian), in România insa, comunitatea armeana serbeaza Pastile la aceeasi data cu Biserica Ortodoxa Româna, pentru a se putea bucura impreuna in aceeasi zi de Lumina Invierii lui Hristos. Biserica Apostolica Armeana respecta invataturile canonice si liturgice ale Bisericii crestine, adaugând acestora, in mod firesc, elemente specific traditionale, ce vin sa dea o mai mare incarcatura spirituala slujbelor savârsite in aceste zile.

Marturisire a credintei, iubirii si nadejdii

In mod deosebit se cuvine a aminti frumusetea tainica a slujbelor din Saptamâna Patimilor, Saptamâna Mare, perioada desavârsirii pregatirii pentru inceputul unei vieti
duhovnicesti mai profunde, luminate de Praznicul Invierii. Imnele alcatuite pentru aceste zile (in mare parte scrise si rânduite de ASf. Nerses Snorhali, traitor in sec XII) sunt mult apreciate de catre credinciosii armeni. Ceea ce se gaseste acolo este o minunata impletire de marturisire a credintei, rugaciune si pocainta, iubire si nadejde.

In Joia Mare se savârseste slujba Vodanlva-Spalarea picioarelor, când preotul ingenuncheat in fata altarului spala picioarele a 12 copii, in amintirea exemplului smereniei Mântuitorului Iisus. Urmeaza apoi slujba de seara, Deniile, slujba numita si Khavarum-Intunecarea. E numita asa pentru ca dupa citirea Sfintelor Evanghelii intreaga biserica este invaluita in intuneric, se sting toate luminile, toate lumânarile, candelele, iar credinciosii ingenuncheati cânta impreuna impresionatul cânt Der voghormea-Doamne miluieste, repetat de 40 de ori, urmat de minunatul cânt Ur es, mayr im?-Unde esti maica mea?, coplesitoarele cuvinte ce simbolizeaza tristetea si suferinta Mântuitorului rastignit.

In Vinerea Mare credinciosii participa la slujba Prohodului, când Sfântul epitaph, impodobit cu florile aduse de credinciosi, este purtat pe umeri imprejurul bisericii. Fiecare credincios va lua câte o floare de pe mormânt pentru a o duce acasa si o va aseza lânga icoana casei sale.

Toti credinciosii aduc la biserica oua rosii spre a fi binecuvântate, Lumina sfânta a Invierii este purtata apoi spre casa fiecaruia, iar oul rosu adus de la biserica este impartit intregii familii. Din pacate, Biserica armeana din Bacau a fost darâmata, ca urmare a deteriorarilor produse de cutremurul din 1977, astfel credinciosii merg la bisericile ortodoxe din oras. Singura biserica functionala din judetul Bacau este cea din Tg. Ocna.

Perioada de post se dezleaga partial in acel moment, cu oua rosii, preparate pe baza de lapte, iaurt, brânza, dulciuri, dar si traditionalul miel si spanac gatit in diverse moduri.
In Duminica Pastilor participarea intregii familii la Sf. Liturghie este o datorie sfânta, urmata apoi de momentul mult asteptat al bucuriei de a fi impreuna la o adevarata sarbatoare in familie, in jurul mesei pline cu bunatati traditionale.

Hristos a Inviat! Kristos hariav I merelot!

Protoiereu Avedis Mandalian, Focsani

Pastele la catolicii maghiari din Ghimes

La Ghimes exista, de mai multi ani, un muzeu etnografic, mai precis o colectie privata, amenajata, la inceput, in casa initiatoarei si neobositei cercetatoare Antal Tanko Maria, care, timp de peste 50 de ani, a adunat cu pasiune, cu dragoste, cu migala si mari eforturi financiare, aproape 2000 de piese, din zestrea inestimabila a zonei Ghimesului.

Antal Maria s-a nascut in anul 1937, a absolvit Liceul Pedagogic din Bacau, dupa care, mai bine de 40 de ani a fost invatatoare la Tarhaus, iar din 1990, pâna in 2005, la Scoala gimnaziala din Ghimes, cu predare in limba maghiara. A fost casatorita cu Alexandru (Sandor) Antal, fost salariat la primaria Ghimes, apoi seful cooperativei de consum din Lunca de Mijloc. Au avut impreuna doi copii, Tibor si Zoltan. Din pacate, cu un an in urma, dupa o grea suferinta, Maria Tanko Antal s-a stins din viata, lasând mostenire familiei, comunei, patrimoniului national, o colectie impresionanta de etnografie. Acum, de muzeu se ocupa fiul ei Tiberiu (Tibor) si, mai ales, sotia lui, Maria, nora Mariei Antal.

“I-a placut sa caute, sa cerceteze, sa rascoleasca, cum zicea dânsa, trecutul. A adunat cu migala, cu greutate, fiecare obiect, tot ce vedeti aici, multe dintre ele, mai ales dupa 1990, cu mari eforturi banesti, din mica ei pensie. Le-a aranjat dupa cum s-a priceput, acum am preluat eu gestiunea si prezentarea muzeului pentru vizitatori” ne spune Maria Antal.

Iti trebuie câteva ore bune pentru a vedea tot ce a adunat invatatoarea Maria Tanko Antal intr-o viata, piese de mare valoare etnografica, de la obiecte si unelte agricole, altele folosite la stâna, la padure, in bucataria taraneasca, pentru tesut si cusut, port popular, prelucrarea strugurilor, a fructelor etc. Gazda mea le denumeste in ungureste, deoarece nu reuseste sa le traduca pe fiecare in româneste, insa ele sunt cunoscute si in alte zone. (Asupra acestui muzeu vom reveni intr-o editie viitoare).

O carte pentru eternitate

Un spatiu special este alocat obiceiurilor si traditiilor de Paste. Vase, obiecte, unelte pentru prepararea cozonacului, a pâinii, foarte multe si…marunte pentru scrisul oualelor, dispozitive si vase pentru a prepara ceara, vopselele, diferite modele de chisite, pentru scris oul. Dar cea mai mare realizare a Mariei Antal Tanko, unica in toata Moldova, este o carte, in care invatatoarea satului a adunat aproape 1000 de desene si scrisuri ale oualelor de Paste, cu titlul “Scrisul oului pe Valea Ghimesului”, tiparita in Ungaria, cu o Prefata in limba maghiara, limba materna a autoarei. Nu se vorbeste in carte, nici localnicii nu folosesc expresia de “vopsit” sau “inchistrit”, ci de “scris”, alb pe rosu. Fiecare ou “scris” are reprezentari geometrice, din regnul animal, vegetal sau din Biblie. De altfel, pasiunea si talentul au condus-o si la scrierea a altor trei carti, cu subiecte interesante, despre plante medicinale, o carte de bucate, cât si una de farmece si blesteme.

Bucuria Invierii

Maria Antal, nora autoarei cartii, ne-a povestit, la rugamintea noastra, cum se pregatesc etnicii maghiari, de religie catolica, din Ghimes, pentru a intâmpina si petrece Pastele.
Timp de 40 de zile se tine post, ca si la ortodocsi, insa “mai usor”. La biserica se fac slujbe, prin care se celebreaza Drumul lui Isus Christos. In Joia Mare se fac prajiturile, iar in Vinerea Mare nu se lucreaza, este o zi speciala, doar se scriu ouale. Sâmbata se fac sarmale, friptura de miel, ciorba sau supa, cozonac. “La noi, spune Maria Antal, nu se face pasca, iar ouale le scrie fiecare acasa, dupa o tehnica veche, doar in alb si rosu, dupa cum ati vazut in cartea soacrei mele. Eu stiu sa scriu oua, am invatat de la mama, insa cine nu stie, le duce la acele femei sau barbati care stiu.”

In noaptea de Inviere, femeile duc la biserica, intr-un cos special, oua rosii, cât si din preparatele pentru masa de a doua zi. Acolo se vede maiestria fiecarei gospodine, frumusetea oualelor. Dupa slujba si dupa ce se sfintesc bucatele, le duc acasa si, prima data, fiecare gusta din produsele sfintite. Este o mare bucurie, este sarbatoarea Pastelui, a Invierii Domnului Isus Christos.

Un obicei la catolicii maghiari este ca, a doua zi de Paste, tinerii, mai ales junii, dar si cei insurati de mai putin timp, sa se duca la stropit, cu parfum la fete, la prieteni. Semnificatia ar fi sa nu te ofilesti, sa ramâi tânar si frumos. Cu acea ocazie se spun poezii, iar gazda ofera oua, cine nu da oua, se poate alege cu stricaciuni prin casa, este chiar avertizarea din poeziile spuse.

Scrisul oualor

Se aleg cele mai frumoase si mai mari oua, se spala bine cu detergent, se sterg, se pun la fiert in apa curata, la foc mic. Trebuie fierte bine, bine, nu cu clocot, ca se crapa. Se scot, se usuca si se lasa sa se racoreasca, sa le poti tine in mâna, pentru a putea folosi ceara. Fiecare invata din experienta, din ani de scris. Ouale se fierb albe, dupa aceea se scrie modelul cu ceara incalzita, cu o “chesita”, un dispozitiv ingenios, in care se pune ceara incalzita pâna la curgere, iar prin apasare, ceara curge pe un fir facut din par de cal sau un ac gaurit, pe modelul ales. Dupa ce s-au scris 20-30 de oua, se prepara, intr-un vas mai mare, apa cu vopseaua, care nu trebuie sa fie fierbinte, deoarece se topeste ceara si se strica desenul. Vopseaua se prinde doar pe spatiile fara ceara, se scot dupa 10 minute, se aseaza pe un material moale, sa nu se ia vopseaua, se racesc, dupa care, la flacara unei lumânari, se sterge ceara, cu un material moale. Pentru a fi mai frumos, mai stralucitor, oul se unge cu o bucatica de slanina.

Lumina Pastelui

Amintiri… Multi dintre noi traim numai prin si pentru ele, pentru clipele prea frumoase petrecute alaturi de cei dragi, pentru momentele în care lumea e mai delicata decât un bujor abia înflorit si tu uiti de orice grija, de orice vis înca neîmplinit, de orice suparare.

La aceste lucruri ma gândesc adesea si îmi vin în minte clipele minunate petrecute alaturi de bunica mea, intr-un sat pierdut în negura departarii, unde, acum, mai zaresti doar câteva case, lipsite de farmecul vremurilor trecute, obosite si parca îngreunate de o povara nevazuta si nestiuta. De când s-a asternut linistea grea peste casa bunicilor parca tot satul si-a pierdut farmecul doar de mine stiut, iar magia acelor locuri s-au dus pentru totdeauna, o data cu bunicii care au plecat în cea mai lunga calatorie a vietii lor. Veneam mereu aici, eram nelipsita de la toate momentele magice din viata satului. Dar, de departe, cel mai mult îmi placea de Înviere, sa o ajut pe bunica la copt de cozonaci si pasca, în timp ce ea îmi povestea despre copilaria ei, iar bunicul imi spunea povestea unui copil nascut in iesle, care s-a jertfit pentru noi. Îmi mai amintesc ca pregateam împreuna ouale rosii, acesta fiind momentul multasteptat: cu sfiala luam fiecare ou, il mângâiam, apoi îl treceam prin apa colorata si misterioasa, dupa care le asezam sub icoana. Seara plecam înspre biserica satului, cu un cos plin cu bucate si îmbracati în hainele cele mai frumoase pentru ca, spunea bunica, aveam motiv de sarbatoare si de înnoire: Pastele, Invierea Domnului.

Înainte de a începe sfânta slujba in biserica, mergeam cu bunica în vechiul cimitir pentru a aprinde lumânari, la mormintele mamei si bunicilor ei. Ma uitam in jur sa ma asigur ca la fiecare mormânt era o lumina aprinsa, iar unde nu era, ma duceam eu si aprindeam, ca fiecare suflet închis dincolo de crucea de lemn sa se bucure de lumina Învierii.
“Veniti de luati Lumina!”, iar eu simteam ca zbor, ca întreaga lume lua forma puritatii, a bucuriei, a pacii, adunate in micuta lumânare pe care o duceam acasa.

Cu aceeasi bucurie astept si acum aceasta sarbatoare pentru a retrai aceste clipe minunate si pentru a-i aprinde, de aceasta data, lumina bunicii, pastrându-i vie si nestinsa amintirea. „Hristos a înviat!” murmur eu, „Adevarat c-a înviat!” îmi raspunde (de unde oare?!) o voce blânda, atât de cunoscuta si de calda, care ma infioara…

Ioana Barcan
Eleva in clasa a VIII-a C
Prof. Iulia Jicu
Scoala Gimnaziala Nr. 10 Bacau

“Stiu ca Mântuitorul meu traieste”. Sonurile Învierii

Ma minunez de fiecare data cînd ascult „Inima îmi este cutremurata” – coralul protestant ce apare ca un leitmotiv în „Patimile dupa Matei” de J.S.Bach. E toata evlavia compozitorului adunata acolo, toata îndoiala si teama de ispita. Dar si lumina care înalta. Zeci, sute de corale expresive, lirice- scrise pentru serviciul religios al duminicilor si sarbatorilor de peste an- vestesc dragostea pe care cantorul Johann Sebastian o împartasea cu Dumnezeu, pe care îl cinsteste, în fata caruia se smereste, dar care îi este drag prieten. ,„În tine îmi este bucuria”, „Mi-ajung toate durerile”, „Din inima ma doare…”

De fiecare data când ma gândesc la muzica de Pasti, îmi amintesc cum si-a intitulat Joseph Haydn lucrarea ce îi fusese comandata de Catedrala din Cadix în 1785 pentru slujba de doliu din Vinerea Mare: “Sapte sonate cu o introducere si la sfârsit cu un cutremur”. Haydn, parintele simfoniei – gen în care a creat 104 lucrari si al cvartetului de coarde, unde are 84 de opus-uri, finalizeaza în 1787 aceasta lucrare ce avea sa straluceasca, transpusa pentru cvartet de coarde.
Desavârsite meditatii muzicale, “Ultimele sapte Cuvinte ale Mântuitorului pe Cruce” sunt: „Tata, iarta-i, ca nu stiu ce fac!”, „Adevarat zic tie, astazi vei fi cu Mine în Rai!”, „Femeie, iata Fiul tau; iata mama Ta!”, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”, „…Mi-e sete!”, „Savârsitu-s-a!” si „Tata, în mâinile Tale îmi încredintez sufletul!”

Învierea este bucurie! S-au scris pagini muzicale de o frumusete indescriptibila, pagini nemuritoare, pentru orga, voce, pentru pian, violoncel, flaut, vioara, pentru ansambluri camerale sau simfonico-vocale, cu sensul declarat sau intuit de a-L slavi pe Dumnezeu, de a-L cânta. Ce exemplu mai elocvent putem gasi, la noi, pentru noaptea Invierii decât “Hristos a înviat din morti, cu moartea pe moarte calcând si celor din morminte viata daruindu-le?”
Muzica inspirata de tragedia crucificarii ori de miracolul nasterii si apoi al re-nasterii, adica al învierii, indiferent de epoca careia apartine: L’Ascension a lui Olivier Messiaen, Rejoice in the Lord Always de Purcell, Ave Maria de Caccini sau Franz Schubert, neterminata Lacrimosa din Requiemul de Wolfgang Amadeus Mozart – este atinsa de puritate si sublim. Transfiguranta.

Muzica Psalmilor, oratoriile lui Georg Friedrich Haendel, dintre care amintim, selectiv: “Messiah”, „Samson”, „Israel in Egipt”, „Judas Maccabaeus”, „Solomon”, „Saul”, “Patimile” lui Johann Sebastian Bach care corespund celor patru carti ale Evangheliei – Matei, Ioan, Marcu si Luca, Oratoriul de Craciun si cel de Pasti, Missa în si minor, Uvertura Marele Paste Rusesc de N.Rimski-Korsakov sau Oratoriul bizantin de Pasti – Patimile si Învierea Domnului de Paul Constantinescu, Via Crucis de Fr. Liszt, Magnificat al lui Claudio Monteverdi. Acestea si multe altele sunt concepute dupa iluminarea ce aduce în suflet înaltarea spirituala, beatitudinea, fericirile!

Messiah, oratoriu a carui prima auditie are loc în 13 aprilie 1742 – lucrare monumentala fara egal în creatia lui Haendel, cu 17 arii si tot atâtea coruri – în fapt, o serie de meditatii cântate, ce debuteaza cu “Caci un prunc s-a nascut pentru noi”, continua cu acel jubilant si celebru cor Halleluiah si a neuitatei arii de soprana “Stiu ca Mântuitorul meu traieste”.
Este consemnat ca Bach începea fiecare lucrare cu rugaciunea “Iisuse, ajuta-ma” si când o ispravea, smerit, adauga: “Numai pentru slava lui Dumnezeu”.
Sau cum Sfântul Augustin graia: “Viata fara de întristare si fara de moarte! Lumina care te lumineaza, nu este din faclii sau din stele, sau din luna sau soare simtitor, ci cu adevarata lumina din lumina, si Dumnezeu din Dumnezeu, îti da stralucirea.” (Ozana Kalmuski Zarea)